O experienţă de viaţă netrucată
Mi se cere părerea asupra unui conflict
extraordinar, dintre o femeie şi Înaltul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Nu
am nici o competenţă şi nici o pornire justiţiară, într-o asemenea confruntare
aproape incredibilă. Cum să poţi să te amesteci într-o asemenea ceartă? Poţi fi
martor de pe margine sau, cel mult, spectator neimplicat.
Deseori, sensul şi valoarea existenţelor
umane vor fi acordate de luptele pe care oamenii le-au dat în chiar viaţa lor
repede trecătoare. Unii s-au luptat cu duşmănii feroce, alţii s-au confruntat
cu vecinii, alţii au moştenit luptele strămoşilor şi le-au continuat pentru o
casă, pentru o palmă de pămînt, sau pentru un nume pe care îl meritau... Şi se
întîmplă că, de multe ori, oamenii sînt evaluaţi ori judecaţi chiar după
valoarea inamicului. Este puternic cine are duşmani puternici! Înseamnă ceva
cineva care a îndrăznit să înfrunte inamici mult mai răi şi mai înverşunaţi
decît îi recomandau condiţia lor umană.
Am citit -aş zice- cu interes crescut de la o
pagină la altă pagină, şi am rămas stupefiat de mizeriile şi adversităţile pe
care le-a înfruntat Antoaneta Rădoi pentru a-şi supune adversarul şi a-şi
revendica dreptul ei în faţa unei instituţii cu care nimeni nu îndrăzneşte să
lupte, pentru că se presupune avînd o protecţie divină, deşi mulţi dintre
exponenţii ei au arătat deficienţe de comportament, slăbiciuni şi insuficienţe
umane uriaşe. Poate că femeia era pornită dintr-un avînt interior spre luptă.
Dar alt adversar nu şi-a găsit?! Or, poate şi-o fi zis vorba ceea: Dacă e vorba
de luptă -luptă să fie! Miza? E un oponent neimportant. O cocioabă care stătea
în calea „dezvoltării” uriaşe a unei instituţii colos, care nu se încurcă cu
mici oprelişti ce stau în faţa tăvălugului lor instituţional.
Să admitem că sinodalii au ordonat
desfiinţarea micuţului Magazin cu Obiecte de Cult, ca urmare a aşa-zisei Legi 1o3/92,
Legea Monopolului Bor asupra obiectelor de cult, dar se putea găsi şi alte
modaliăţi de abordare, prin care o femeie, o familie, un grup de credincioşi
îşi puteau asigura traiul de azi pe mîine.
Credinţa, iubirea de Dumnezeu au călăuzit-o
pe Antoaneta Rădoi spre aflarea binelui, după multe căutări. Şi binele s-a
identificat ( şi se identifică în continuare ) cu lupta, cu înfruntarea uriaşei
instituţii care patronează credinţa în Dumnezeu, a unui popor întreg. E un mare
păcat, dar nu pot să nu-i zic: Iartă-ne, Doamne, greşelile noastre, că noi nu
putem să iertăm geşelile greşiţilor noştri!...
Cine oare ar putea să o ajute? Cine ar trece
sufleteşte de partea ei? Dacă cineva ar ridica un deget, şi-ar atrage
adversitatea colosului instituţional. Noroc că Biserica Ortodoxă Română nu a
ars pe nimeni pe rug. E un bun prilej însă să se nască precedentul...
O experienţă de viaţă netrucată, o
situaţie-limită a existenţei care, fără îndoială, a îmbogăţit şi întărit
personalitatea neînfricatei luptătoare pentru drepturile sale minimale.
Orice s-ar zice, să admitem
că lupta nedreaptă, nedorită şi inegală, pe care trebuie s-o ducă Antoaneta
Rădoi pentru a-şi salva mica sa afacere, e o formă de eroism, discret,
raţional, înălţător prin proiecţia simbolică. Sigur că această femeie e prima
pe lista celor care trebuie arşi pe rug, ca adversar incorigibil al unei
instituţii naţionale. Pe Antoaneta, fie că vrea, fie că nu vrea, o paşte
ironizarea veninoasă a adversarilor BOR, în balanţă cu chiar afurisania înaltei
instituţii. Opţiunea luptei produce dileme de conştiinţă, iar cine trece de
partea ei poate suferi, anatemizarea...
Confruntarea aceasta inegală -Şi asta cînd? De reţinut că 2012 fusese Anul
Sfîntului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor!-, nu i-a modificat credinţa şi
nici apartenenţa intimă, sufletească la acea instituţie cu care, inegal,
incredibil, trebuie să se confrunte!
Am uitat să vă spun că Antoaneta Rădoi a
relatat pas cu pas confruntarea ei cu sinodalii BOR, rezultînd un text, greu de
catalogat, un fel de „mixtum”, de amestec între jurnalul intim, un pamflet
ironic şi zdrobitor despre situaţia ei umană, poate şi un fel de roman de tipul
„dosarelor autenticităţii” sau chiar un scenariu de film. Să mai adăugăm că
textul conţine bune pagini de proză şi chiar incantaţii lirice cu substanţă
sufletească.
Această relatare care vrea ( şi poate) să
devină o carte -de aici s-a generat şi posibilitatea prezenţei mele în această
confruntare în care, logic, nu-mi găsesc locul- e un fel de strigăt în pustiu,
un pamflet fără obiect sau, poate, un denunţ către...oficialităţi: Primărie,
Guvern sau...Dumnezeu!
Farmecul ei constă în faptul
că e ceva din toate genurile invocate mai sus şi din toate la un loc, divagînd
şi insistînd în toate direcţiile, fără să rămînă exclusiv într-o singură
limitativă calificaţie.
Am rămas impresionat de strigătul de dreptate
al acestei femei, de nefericirea citită în glas, de invocaţia dreptăţii
dumnezeieşti care i-ar putea aduce liniştea, dreptatea şi libertatea ei -materială
şi insituţională- în aceste vremuri tulburi în care statul şi instituţiile fură
de la cetăţean.
Eu nu ştiu unde e dreptatea,
eu nu pot să fac dreptate, eu nu pot să mă amestec, dar vorbesc despre
strigătul acestei femei, aflată în luptă cu instituţia celor mai sensibile
sentimente creştineşti. Mi se pare o luptă atît de disproporţionată încît
verdictul cu victoria celui mic nu mai pare verosimilă, decît în cîteva
proverbe optimiste, romîneşti, şi în arhetipul victoriilor disproporţionate
dintre David şi Goliath.
S-ar putea ca femeia chiar să nu aibă dreptate,
dreptatea să fie de partea celor puternici, a sinodalilor, dar şi aşa glasul ei
înfrînt să taie ca un jungher conştiinţele martorilor, martori care nu pot,
nici nu vor să se implice pentru că se tem. Dar, iată şi pe cineva, care nu se
teme!
Eu, şi acum, după finalul
confruntării, o povăţuiesc pe femeie să găsească o cale de împăcare, un mod
fericit de încheiere a diferendului, cu ambele părţi mulţumite, dar nu cred să
găsesc înţelegere pentru împăcare, nici la femeia cu orgoliul şi, mai ales, cu
sufletul rănit, nici la înalţii funcţionari ai credinţei.
Nu sînt eu cea mai potrivită persoană care să
judece ( sau, mă rog, să arbitreze ) un asemenea diferend disproporţionat, şi
nici nu judec, ci caut nişte căi de împăcare sau consolare pentru partea păgubită,
sărăcită şi nefericită.
Faptul că femeia, prinsă în
inegala confruntare, a ales calea textului şi argumentele scrisului dovedesc o
bogăţie cognitivă, o conştiinţă puternică, activă şi o împăcare superioară, în
chiar sensul învăţăturilor sacerdotale.
Nu doar a scris această
carte, dar a fost animată de puternice sentimente care au explodat în
forme...poetice: „Făcutu-mi-am un Magazin/ de mare preţ, /un Magazin cu.../Artă
sacră! / Şi-n loc de beneficii/ am cules, / doar ...poamă acră / şi „dulce-
binecuvîntarea”/ păstorilor din...Deal!/ Strîns-am în mine lacrimi/ cît pentru
nouă vieţi!/ Strîns-am în mine lacrimi, / în zori/ şi în amiezi,/ şi-n seară/
şi-n nopţi fără de somn,/ dar astăzi..s-a sfîrşit!/ Deschis-am stăvilarul/ să
curgă toate...val,/ căci s-a umplut paharul/ şi iat’/ a dat pe-afar’!/ Deschid
azi stăvilarul,/ mîhnirile să-mi curgă! Din suflet tot amarul,/ afar’ să mi se
scurgă!/ Să fie gol..paharul,/ Şi lacrimii hotar!”
Acum, să nu se supere pe mine autoarea, dar
mie -care nu mă pricep în afaceri juridice de patrimoniu şi monopol, dar mă bag
ca musca-n lapte în chestiunea asta- mi se pare firesc ca BOR să aibă
exclusivitate de producţie şi vînzare de produse bisericeşti pe undeva prin
zona Dealului Mitropoliei, iar faptul că Antoaneta Rădoi a reuşit să deschidă
un Magazin în spaţiul privilegiat, iarăşi mi se pare o mare faptă de vitejie -prima-
dar vor urma şi următoarele, în care a provocat la luptă întreg Aliotmanul....
Eu însumi care am scris multe prefeţe, sute,
mii, am avut o strîngere de inimă cînd am început-o pe aceasta, şi mi-am făcut
o cruce mare...
Aş vrea ca toată lumea să aibe dreptate în
confruntarea aceasta, şi să iasă bine pentru toţi creştinii.
Aureliu Goci
( critic literar,
scriitor )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu