„...Şi ne iartă, Doamne, pe
noi, pe toţi, pe mine şi pe semenii mei, pentru toate cîte le-am greşit unii
faţă de alţii şi toţi înaintea TA! Fiidcă TU, Doamne, ştii toate neputinţele
noastre şi îl ştii şi pe vrăjmaşul nostru, care, cu vicleniile lui, ne pune în
ceartă cu fraţii noştri! Dar, întrucît TU eşti, Doamne, CEL ATOTPUTERNIC, te
rugăm: Izbăveşte-ne de cel viclean!”
Cu această rugă se încheie tulburătoarea
mărturisire a Antoanetei Rădoi, care a încredinţat tiparului „Spovedania” ei
sfîşietoare, pe care am parcurs-o cu sufletul lăcrimînd de durere, văzînd cîtă
suferinţă poate îndura o fiinţă nevinovată din partea unor slujitori ai Bisericii.
În aceste vremuri cumplite, fiecare muritor
simte strivitoarea povară a crucii unei sorţi nefericite, urcînd Golgota
asumată spre devenire a spiritului. Noi, creştinii cei dintîi, acceptăm cu
demnitate toate chinurile îndurate, căci întotdeauna ne gîndim la Bunul,
Înţelegătorul şi Marele Iubitor de oameni, al nostru Iisus, care a suportat,
tot nevinovat, cele mai crunte dureri şi batjocuri, astfel căpătînd şi noi
puterea de a le duce, ca fiind calea spre mîntuire.
Tot în numele Blîndului şi Înţeleptului
nostru Învăţător aşteptăm de la slujitorii Săi, de la preoţii Bisericii,
înţelegere şi milă. Mila fiind cel mai complex sentiment coborît din Ceruri, de
la Dumnezeu-Tatăl, în sufletele noastre. Astfel sîntem înnobilaţi /
îndumnezeiţi cu Iubire, Iertare, Toleranţă, Ajustare, Jertfire, întru înălţarea
noastră, spre a fi demni de Dumnezeul din noi.
„Noi, ce din mila Sfîntului / Umbră facem
pămîntului” ( aşa ne numea Mihail Eminescu în a sa „Rugăciune”), am înţeles
mila creştină, pe care o trăieşte şi trebuie să o trăiască şi să şi-o manifeste
fiecare, faţă de semenul aflat în nevoi şi lovit de nenorociri. Cu atît mai
mult aşteptăm mila şi ajutorul de la cei ce se cred aleşii lui Dumnezeu, de la
mai-marii Bisericii, căci aşa am fost învăţaţi de strămoşii noştri şi aşa ştim,
că preotul este cel care vindecă sufletul bolnav, neajutorat, fiind el
considerat doctor de suflete. Uneori tot
preotul vindecă trupul, prin rugăciunea făcută pentru cel bolnav şi învăţătorul
-tot preot- îmbogăţeşte mintea, pe care o luminează cu credinţă şi cunoaştere.
Aşadar, în întregul fiinţei preotului sălăşluiau trei piloni susţinători ai
OMULUI -cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu, modelată „după chipul şi
asemănarea” Părintelui Ceresc.
Astfel de aşteptări avea şi Antoaneta Rădoi de
la învăţătorii şi păstorii Bisericii, de la mai-mari, de la „sinodali”. Ea care, artist plastic fiind,
înzestrată cu talent, şi-a concretizat priceperea şi iubirea de frumos creînd
obiecte de cult, întru Slava lui Iisus Cristos, şi care, încercînd apoi să le
vîndă, şi-a deschis un micuţ Magazin, o Prăvălioară, undeva în apropierea
Dealului Mitropoliei. Spre marea ei nefericire însă, a trebuit să închidă mica
ei Prăvălie -singura sursă de venit-, clădită cu eforturi supraomeneşti şi
înrobitoare împrumuturi -neachitate încă, după ani de muncă- din pricini pe
care Antoaneta le-a mărturisit în amănunt în „spovedania” ei.
Autoarea „Spovedaniei” a traversat perioade de
viaţă neagre, marcate de moartea unor fiinţe dragi, de despărţirea de un suflet
din suflet, de boală cruntă, de pagube şi pierderi culminînd cu desfiinţarea
micuţului ei Magazin, ceea ce, e de înţeles ce a generat această tulburătoare
mărturisire, făcută cu sufletul la gură, cu lacrimi de sînge, cu revoltă, cu
indignare şi cu zbatere între a înţelege şi a îndura, între a spera şi a
deznădăjdui, între a lupta în genunchi şi a ridica ochii spre Cer, implorînd
ajutor şi iertare.
Cine va parcurge aceste
pagini din care reiese o strivitoare suferinţă, va înţelege zbuciumul nefericitei
care n-a înţeles de ce i s-a interzis să-şi exprime Iubirea faţă de Fiul lui
Dumnezeu, prin ceea ce confecţiona ea cu mîinile şi sufletul ei, de ce i sa
interzis de către mai-marii Bisericii, să-şi cîştige dreptul la o bucată de
pîine obţinută din munca ei!
Indignarea şi revolta Antoanetei Rădoi
izvorăsc cu atît mai tumultuos, cu cît ea este o creştină adevărată -dovadă fiind mulţimea de citate, înserate în
text, din Cartea Cărţilor, Cartea de Căpătîi a fiinţei ei.
După lecturarea acestor dramatice zbateri, ne
întrebăm cu îndreptăţire: „Nu se putea, oare, găsi o modalitate de a fi
ajutată, şi nu distrusă o astfel de fiinţă nevinovată?”
Este evidentă opulenţa multora dintre
slujitorii Bisericii, deşi noi ştim că Învăţătorul Iisus Christos ( Sfîntul
Model ), trăia modest, cumpătat, fiindu-ne nouă pildă şi exemplu. De aceea, ne
întrebăm: Îi va fi oare pe plac Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh, Maicii noastre,
această uriaşă bogăţie materială a Instituţiei ce se numeşte Biserica lui Iisus
Christos?
Noi ştim şi credem că, dimpotrivă, avuţia
plăcută Creatorilor şi Învăţătorilor noştri este cea spirituală! Şi atunci, cum
se împacă aceste contrarii în chiar incinta ce ar trebui să fie sacră, neatinsă
de lăcomie, ură, duşmănie şi alte manifestări incompatibile cu tot ce este
sfînt?
Punîndu-ne întrebări, găsim
şi un posibil răspuns şi înţelegem de ce din fiecare celulă din fiinţa
Antoanetei Rădoi picură sînge. Înţelegem că s-a prăbuşit întregul ei edificiu
interior, clădit pe încrederea în slujitorii Bisericii lui Iisus şi nu ai
bisericii, instituţie administrativă, preocupată de ban -cîndva considerat
„ochiul......”
Îngenunchem, odată cu tine, Antoaneta, şi ne
rugăm Preasfîntului Tată Ceresc, să-i ierte pe toţi cei care te-au prigonit cu
atîta răutate şi ne-au dezamăgit pe noi, care credeam în misiunea lor pe
pămînt!
Doamne, iartă-ne şi luminează-ne,
ocroteşte-ne cu mare mila Ta! Amin.
Prof.
Floarea Necşoiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu