"Tulburătoarea mărturisire" , recenzie de prof Floarea Necşoiu la cartea : "Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!" ("Spovedania unui învins"), autor Antoaneta Rădoi

                                                                 

„...Şi ne iartă, Doamne, pe noi, pe toţi, pe mine şi pe semenii mei, pentru toate cîte le-am greşit unii faţă de alţii şi toţi înaintea TA! Fiidcă TU, Doamne, ştii toate neputinţele noastre şi îl ştii şi pe vrăjmaşul nostru, care, cu vicleniile lui, ne pune în ceartă cu fraţii noştri! Dar, întrucît TU eşti, Doamne, CEL ATOTPUTERNIC, te rugăm: Izbăveşte-ne de cel viclean!”

  Cu această rugă se încheie tulburătoarea mărturisire a Antoanetei Rădoi, care a încredinţat tiparului „Spovedania” ei sfîşietoare, pe care am parcurs-o cu sufletul lăcrimînd de durere, văzînd cîtă suferinţă poate îndura o fiinţă nevinovată din partea unor slujitori ai Bisericii.

  În aceste vremuri cumplite, fiecare muritor simte strivitoarea povară a crucii unei sorţi nefericite, urcînd Golgota asumată spre devenire a spiritului. Noi, creştinii cei dintîi, acceptăm cu demnitate toate chinurile îndurate, căci întotdeauna ne gîndim la Bunul, Înţelegătorul şi Marele Iubitor de oameni, al nostru Iisus, care a suportat, tot nevinovat, cele mai crunte dureri şi batjocuri, astfel căpătînd şi noi puterea de a le duce, ca fiind calea spre mîntuire.

  Tot în numele Blîndului şi Înţeleptului nostru Învăţător aşteptăm de la slujitorii Săi, de la preoţii Bisericii, înţelegere şi milă. Mila fiind cel mai complex sentiment coborît din Ceruri, de la Dumnezeu-Tatăl, în sufletele noastre. Astfel sîntem înnobilaţi / îndumnezeiţi cu Iubire, Iertare, Toleranţă, Ajustare, Jertfire, întru înălţarea noastră, spre a fi demni de Dumnezeul din noi.

  „Noi, ce din mila Sfîntului / Umbră facem pămîntului” ( aşa ne numea Mihail Eminescu în a sa „Rugăciune”), am înţeles mila creştină, pe care o trăieşte şi trebuie să o trăiască şi să şi-o manifeste fiecare, faţă de semenul aflat în nevoi şi lovit de nenorociri. Cu atît mai mult aşteptăm mila şi ajutorul de la cei ce se cred aleşii lui Dumnezeu, de la mai-marii Bisericii, căci aşa am fost învăţaţi de strămoşii noştri şi aşa ştim, că preotul este cel care vindecă sufletul bolnav, neajutorat, fiind el considerat  doctor de suflete. Uneori tot preotul vindecă trupul, prin rugăciunea făcută pentru cel bolnav şi învăţătorul -tot preot- îmbogăţeşte mintea, pe care o luminează cu credinţă şi cunoaştere. Aşadar, în întregul fiinţei preotului sălăşluiau trei piloni susţinători ai OMULUI -cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu, modelată „după chipul şi asemănarea” Părintelui Ceresc.

 Astfel de aşteptări avea şi Antoaneta Rădoi de la învăţătorii şi păstorii Bisericii, de la mai-mari, de la  „sinodali”. Ea care, artist plastic fiind, înzestrată cu talent, şi-a concretizat priceperea şi iubirea de frumos creînd obiecte de cult, întru Slava lui Iisus Cristos, şi care, încercînd apoi să le vîndă, şi-a deschis un micuţ Magazin, o Prăvălioară, undeva în apropierea Dealului Mitropoliei. Spre marea ei nefericire însă, a trebuit să închidă mica ei Prăvălie -singura sursă de venit-, clădită cu eforturi supraomeneşti şi înrobitoare împrumuturi -neachitate încă, după ani de muncă- din pricini pe care Antoaneta le-a mărturisit în amănunt în „spovedania” ei.

 Autoarea „Spovedaniei” a traversat perioade de viaţă neagre, marcate de moartea unor fiinţe dragi, de despărţirea de un suflet din suflet, de boală cruntă, de pagube şi pierderi culminînd cu desfiinţarea micuţului ei Magazin, ceea ce, e de înţeles ce a generat această tulburătoare mărturisire, făcută cu sufletul la gură, cu lacrimi de sînge, cu revoltă, cu indignare şi cu zbatere între a înţelege şi a îndura, între a spera şi a deznădăjdui, între a lupta în genunchi şi a ridica ochii spre Cer, implorînd ajutor şi iertare.

Cine va parcurge aceste pagini din care reiese o strivitoare suferinţă, va înţelege zbuciumul nefericitei care n-a înţeles de ce i s-a interzis să-şi exprime Iubirea faţă de Fiul lui Dumnezeu, prin ceea ce confecţiona ea cu mîinile şi sufletul ei, de ce i sa interzis de către mai-marii Bisericii, să-şi cîştige dreptul la o bucată de pîine obţinută din munca ei!

  Indignarea şi revolta Antoanetei Rădoi izvorăsc cu atît mai tumultuos, cu cît ea este o creştină adevărată  -dovadă fiind mulţimea de citate, înserate în text, din Cartea Cărţilor, Cartea de Căpătîi a fiinţei ei.

 După lecturarea acestor dramatice zbateri, ne întrebăm cu îndreptăţire: „Nu se putea, oare, găsi o modalitate de a fi ajutată, şi nu distrusă o astfel de fiinţă nevinovată?”

  Este evidentă opulenţa multora dintre slujitorii Bisericii, deşi noi ştim că Învăţătorul Iisus Christos ( Sfîntul Model ), trăia modest, cumpătat, fiindu-ne nouă pildă şi exemplu. De aceea, ne întrebăm: Îi va fi oare pe plac Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh, Maicii noastre, această uriaşă bogăţie materială a Instituţiei ce se numeşte Biserica lui Iisus Christos?

  Noi ştim şi credem că, dimpotrivă, avuţia plăcută Creatorilor şi Învăţătorilor noştri este cea spirituală! Şi atunci, cum se împacă aceste contrarii în chiar incinta ce ar trebui să fie sacră, neatinsă de lăcomie, ură, duşmănie şi alte manifestări incompatibile cu tot ce este sfînt?

Punîndu-ne întrebări, găsim şi un posibil răspuns şi înţelegem de ce din fiecare celulă din fiinţa Antoanetei Rădoi picură sînge. Înţelegem că s-a prăbuşit întregul ei edificiu interior, clădit pe încrederea în slujitorii Bisericii lui Iisus şi nu ai bisericii, instituţie administrativă, preocupată de ban -cîndva considerat „ochiul......”

  Îngenunchem, odată cu tine, Antoaneta, şi ne rugăm Preasfîntului Tată Ceresc, să-i ierte pe toţi cei care te-au prigonit cu atîta răutate şi ne-au dezamăgit pe noi, care credeam în misiunea lor pe pămînt!

  Doamne, iartă-ne şi luminează-ne, ocroteşte-ne cu mare mila Ta! Amin.

                                                                                Prof. Floarea Necşoiu