luni, 20 februarie 2012

Dez( s )nădejdea

  Ca oricarui om, mi s-a-ntîmplat,  -şi mie- destul de des, să cad în deznadejde. Şi-mi vine-n minte-acum, acel motto, atribuit lui Magellan: "ca mulţi dintre semenii mei, şi eu am fost la strîmptoare!"...
..

  Mulţi dintre cei care mă cunosc ar putea zice: păi, unde ţi-e credinţa? Acelora le-aş putea răspunde că, nu nu am ajuns  -încă!!-  la măsurile la care să pot fi biruitoare prin credinţă! Nicidecum! 

  Desigur că-mi fac mustrare pentru puţina mea credinţă, dar mă consolez, ducîndu-mă, cu gîndul la Apostolii Domnului Hristos, care, zi de zi trăiau, fizic!!, în prezenta Lui. Ştiau cine este EL. Cunoşteau, cuvînt cu cuvînt, ceea ce avea sa urmeze. Le spusese Însuşi Hristos! Aşadar cunoşteau! 

Ştiau ca Învaţătorul va fi Crucificat şi Îngropat. 
Ştiau că Acesta: VA MURI!  Ştiau şi că Domnul Hristos: Va INVIA ( a 3-a zi )! Şi totuşi...S-au indoit! 

Şi Apostolii nu erau oricine.  Ci erau cei care ştiau! Pentru că fuseseră informaţi. 

De catre Insuşi Hristos, Domnul şi Învăţătorul lor. Cel alături de care se aflau permanent...

...Citind şi recitind scrierile Sfintei Scripturi, ca un profan ce sînt, om limitat şi superficial - eu, Antoaneta, un munte de superficialitate!!!, şi de prostie crasa, uneori- mă bate gîndul că Iisus Însuşi a şovăit. Doar un pic!  Dar..a şovăit! 

Cum altfel să traduc cuvintele Mîntuitorului, cînd se ruga Tatălui, în gradina Ghetsimani astfel: "Tată, dacă este cu putinţă, deşartă paharul acesta!"( citez din memorie ). 
Un foarte scurt moment de ezitare.Un refuz, poate?! Poate!...

Aşa am simţit eu, omul limitat şi superficial din acele cuvinte ale Mîntuitorului. Un moment, un foarte scurt moment de ezitare, de deznădejde i-aş zice, după care, Domnul Hristos încrezîndu-se în Tatăl,  şi înţelegîndu-şi, totodată, misiunea pe care o avea de îndeplinit pe pămînt, şi-a revenit, şi a spus: "Facă-se voia TA!"...
..Apostolii, şi ei, au fost adînc zdruncinaţi, în credinţa lor. 

ACTUL RĂSTIGNIRII, atît de autentic, aproape i-a convins, determinîndu-i să creadă că "Spîzuratul " nu v-a mai Învia  -aşa cum ştiau ei de la Hristos-. Căci după cum decurgeau lucrurile, omeneşte , ÎNVIEREA, nu ar mai fi fost cu putinţă. Ei, Apostolii, bulversaţi de evenimente, "au uitat" , pe moment - şi chiar mai mult decît atît-, că : "Ceea ce nu este putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu!" Erau derutaţi. Înspaimintaţi, chiar. Au deznădăjduit! Să nu uităm, că s-au răspîndit care încotro. Şi să ne amintim, chiar de lepădarea - cea de 3 ori, încă- a lui Petru! Apostolii erau ...oameni.

 În viaţa mea, mi-a fost dat, în mai multe rînduri -mult prea multe rînduri!!!- să cunosc nefericirea, în diversele ei forme ( imi vine să zic: stiluri ). Acum reflectind mai adînc la situaţiile respective, în care-am trăit din plin nefericirea, cred că aceasta a fost posibilă şi pentru că, poate, în anumite împrejurări, mi-am făurit o REALITATE din care LOGICA -lucrurilor-, a fost scoasă afară  -pentru o vreme-, ceea ce a dat naştere, mai apoi, fructului amar al...DEZNĂDEJDII. Şi nu numai că am gustat deznădejdea, aşa un pic. Nu! Ci am mîncat din destul, să mă satur...

Mîncam, mîncam, încercînd, INUTIL, să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi. Mă aruncasem în apa , adîncă, învolburată, fără ca mai înainte să fi învăţat să înnot, aşa că era firesc, că mă voi înneca. Nu observasem furtuna care se apropia cu nori negri... dar...
...în
apa tulbure, învolburată, care mă învăluia încercînd să mă afunde, am găsit, într-un final, puterea şi curajul, de a striga la Dumnezeu ( ca şi Petru, de altfel! ). Crezînd numai pe jumatate, ori pe sfert, sau chiar mai puţin, aproape deloc, dar atît încît, DEZNĂDEJDEA, NECREDINŢA,  substituindu-se CREDINŢEI -atîta cîtă a fost-, să  reuşesc a mă încredinţa lui Dumnezeu, rugîndu-mă!..
....Nu mi-a fost uşor....

      Sînt o persoană căreia, nu mi-a fost, şi nu-mi este ruşine să mă rog. Poate că şi de aceea, Dumnezeu, în mărinimia Sa, m-a ascultat.

Şi chiar dacă, mi-a mai şi tras ( la greu) bîte -de beisbol!! -nu niscai nuieluşe-acolo!!!-, pentru că nu-mi învăţam lecţia, pe care mi-o dădea de învăţat ( deşi, nu-s un elev tocmai "neputincios" -dar, poate că tocmai de aceea, are şi asteptari de la mine!!!- ), totuşi, nu m-a lăsat de izbelişte. Şi, tocmai cînd credeam că mă afund, mi-a întins Mîna SA ( ca lui Petru! )!...

Învăţînd să înnot, experimentînd -pluta pe spate; sau înnotul cîineşte!!!-, am înţeles -în sfîrşit-  că, trecerea prin viaţă, cu nepăsare, este de la ..DIAVOL! Creştinul trebuie să fie mereu ATENT!  Tot omul trebuie să fie atent! În fond, tot ceea ce ni se întîmplă, RĂU, ni se întîmplă pentru simplul motiv că: NU SÎNTEM ATENŢI!

Ilie şi Cleopa, în drumul lor spre Emaus, n-au fost atenţi! Erau ei, dar nu erau suficient de atenţi. Simteau ei ceva, cînd li s-a alăturat Hristos pe cale, însă nu înţelegeau. Din pricina neluării-aminte! Nu înţelegeau ceea ce mulţi dintre noi, nu întţelegem. Eu însămi nu înţeleg, de multe ori, sau uit că : DUMNEZEU ESTE PREZENT! Este  lînga noi, este cu noi.

 Important este ca, chiar în deznadejde aflîndu-ne, noi, la un moment dat -sau..mai mereu!!!-, să nu ezităm  să-L strigăm pe Dumnezeu! Şi...
.........cu siguratnţă: 
                                 VA VENI!