duminică, 28 decembrie 2014

Recenzia criticului Aureliu Goci la cartea :"Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!" ("Spovedania unui învins"), autor Antoaneta Rădoi

                                                     
                                                             

                                        O experienţă de viaţă netrucată

   Mi se cere părerea asupra unui conflict extraordinar, dintre o femeie şi Înaltul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Nu am nici o competenţă şi nici o pornire justiţiară, într-o asemenea confruntare aproape incredibilă. Cum să poţi să te amesteci într-o asemenea ceartă? Poţi fi martor de pe margine sau, cel mult, spectator neimplicat.
  Deseori, sensul şi valoarea existenţelor umane vor fi acordate de luptele pe care oamenii le-au dat în chiar viaţa lor repede trecătoare. Unii s-au luptat cu duşmănii feroce, alţii s-au confruntat cu vecinii, alţii au moştenit luptele strămoşilor şi le-au continuat pentru o casă, pentru o palmă de pămînt, sau pentru un nume pe care îl meritau... Şi se întîmplă că, de multe ori, oamenii sînt evaluaţi ori judecaţi chiar după valoarea inamicului. Este puternic cine are duşmani puternici! Înseamnă ceva cineva care a îndrăznit să înfrunte inamici mult mai răi şi mai înverşunaţi decît îi recomandau condiţia lor umană.
  Am citit -aş zice- cu interes crescut de la o pagină la altă pagină, şi am rămas stupefiat de mizeriile şi adversităţile pe care le-a înfruntat Antoaneta Rădoi pentru a-şi supune adversarul şi a-şi revendica dreptul ei în faţa unei instituţii cu care nimeni nu îndrăzneşte să lupte, pentru că se presupune avînd o protecţie divină, deşi mulţi dintre exponenţii ei au arătat deficienţe de comportament, slăbiciuni şi insuficienţe umane uriaşe. Poate că femeia era pornită dintr-un avînt interior spre luptă. Dar alt adversar nu şi-a găsit?! Or, poate şi-o fi zis vorba ceea: Dacă e vorba de luptă -luptă să fie! Miza? E un oponent neimportant. O cocioabă care stătea în calea „dezvoltării” uriaşe a unei instituţii colos, care nu se încurcă cu mici oprelişti ce stau în faţa tăvălugului lor instituţional.
  Să admitem că sinodalii au ordonat desfiinţarea micuţului Magazin cu Obiecte de Cult, ca urmare a aşa-zisei Legi 1o3/92, Legea Monopolului Bor asupra obiectelor de cult, dar se putea găsi şi alte modaliăţi de abordare, prin care o femeie, o familie, un grup de credincioşi îşi puteau asigura traiul de azi pe mîine.
  Credinţa, iubirea de Dumnezeu au călăuzit-o pe Antoaneta Rădoi spre aflarea binelui, după multe căutări. Şi binele s-a identificat ( şi se identifică în continuare ) cu lupta, cu înfruntarea uriaşei instituţii care patronează credinţa în Dumnezeu, a unui popor întreg. E un mare păcat, dar nu pot să nu-i zic: Iartă-ne, Doamne, greşelile noastre, că noi nu putem să iertăm geşelile greşiţilor noştri!...
  Cine oare ar putea să o ajute? Cine ar trece sufleteşte de partea ei? Dacă cineva ar ridica un deget, şi-ar atrage adversitatea colosului instituţional. Noroc că Biserica Ortodoxă Română nu a ars pe nimeni pe rug. E un bun prilej însă să se nască precedentul...
  O experienţă de viaţă netrucată, o situaţie-limită a existenţei care, fără îndoială, a îmbogăţit şi întărit personalitatea neînfricatei luptătoare pentru drepturile sale minimale.
Orice s-ar zice, să admitem că lupta nedreaptă, nedorită şi inegală, pe care trebuie s-o ducă Antoaneta Rădoi pentru a-şi salva mica sa afacere, e o formă de eroism, discret, raţional, înălţător prin proiecţia simbolică. Sigur că această femeie e prima pe lista celor care trebuie arşi pe rug, ca adversar incorigibil al unei instituţii naţionale. Pe Antoaneta, fie că vrea, fie că nu vrea, o paşte ironizarea veninoasă a adversarilor BOR, în balanţă cu chiar afurisania înaltei instituţii. Opţiunea luptei produce dileme de conştiinţă, iar cine trece de partea ei poate suferi, anatemizarea...
  Confruntarea aceasta inegală  -Şi asta cînd? De reţinut că 2012 fusese Anul Sfîntului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor!-, nu i-a modificat credinţa şi nici apartenenţa intimă, sufletească la acea instituţie cu care, inegal, incredibil, trebuie să se confrunte!
 Am uitat să vă spun că Antoaneta Rădoi a relatat pas cu pas confruntarea ei cu sinodalii BOR, rezultînd un text, greu de catalogat, un fel de „mixtum”, de amestec între jurnalul intim, un pamflet ironic şi zdrobitor despre situaţia ei umană, poate şi un fel de roman de tipul „dosarelor autenticităţii” sau chiar un scenariu de film. Să mai adăugăm că textul conţine bune pagini de proză şi chiar incantaţii lirice cu substanţă sufletească.
  Această relatare care vrea ( şi poate) să devină o carte -de aici s-a generat şi posibilitatea prezenţei mele în această confruntare în care, logic, nu-mi găsesc locul- e un fel de strigăt în pustiu, un pamflet fără obiect sau, poate, un denunţ către...oficialităţi: Primărie, Guvern sau...Dumnezeu!
Farmecul ei constă în faptul că e ceva din toate genurile invocate mai sus şi din toate la un loc, divagînd şi insistînd în toate direcţiile, fără să rămînă exclusiv într-o singură limitativă calificaţie.
  Am rămas impresionat de strigătul de dreptate al acestei femei, de nefericirea citită în glas, de invocaţia dreptăţii dumnezeieşti care i-ar putea aduce liniştea, dreptatea şi libertatea ei -materială şi insituţională- în aceste vremuri tulburi în care statul şi instituţiile fură de la cetăţean.
Eu nu ştiu unde e dreptatea, eu nu pot să fac dreptate, eu nu pot să mă amestec, dar vorbesc despre strigătul acestei femei, aflată în luptă cu instituţia celor mai sensibile sentimente creştineşti. Mi se pare o luptă atît de disproporţionată încît verdictul cu victoria celui mic nu mai pare verosimilă, decît în cîteva proverbe optimiste, romîneşti, şi în arhetipul victoriilor disproporţionate dintre David şi Goliath.
  S-ar putea ca femeia chiar să nu aibă dreptate, dreptatea să fie de partea celor puternici, a sinodalilor, dar şi aşa glasul ei înfrînt să taie ca un jungher conştiinţele martorilor, martori care nu pot, nici nu vor să se implice pentru că se tem. Dar, iată şi pe cineva, care nu se teme!
Eu, şi acum, după finalul confruntării, o povăţuiesc pe femeie să găsească o cale de împăcare, un mod fericit de încheiere a diferendului, cu ambele părţi mulţumite, dar nu cred să găsesc înţelegere pentru împăcare, nici la femeia cu orgoliul şi, mai ales, cu sufletul rănit, nici la înalţii funcţionari ai credinţei.
  Nu sînt eu cea mai potrivită persoană care să judece ( sau, mă rog, să arbitreze ) un asemenea diferend disproporţionat, şi nici nu judec, ci caut nişte căi de împăcare sau consolare pentru partea păgubită, sărăcită şi nefericită.
Faptul că femeia, prinsă în inegala confruntare, a ales calea textului şi argumentele scrisului dovedesc o bogăţie cognitivă, o conştiinţă puternică, activă şi o împăcare superioară, în chiar sensul învăţăturilor sacerdotale.
Nu doar a scris această carte, dar a fost animată de puternice sentimente care au explodat în forme...poetice: „Făcutu-mi-am un Magazin/ de mare preţ, /un Magazin cu.../Artă sacră! / Şi-n loc de beneficii/ am cules, / doar ...poamă acră / şi „dulce- binecuvîntarea”/ păstorilor din...Deal!/ Strîns-am în mine lacrimi/ cît pentru nouă vieţi!/ Strîns-am în mine lacrimi, / în zori/ şi în amiezi,/ şi-n seară/ şi-n nopţi fără de somn,/ dar astăzi..s-a sfîrşit!/ Deschis-am stăvilarul/ să curgă toate...val,/ căci s-a umplut paharul/ şi iat’/ a dat pe-afar’!/ Deschid azi stăvilarul,/ mîhnirile să-mi curgă! Din suflet tot amarul,/ afar’ să mi se scurgă!/ Să fie gol..paharul,/ Şi lacrimii hotar!”
   Acum, să nu se supere pe mine autoarea, dar mie -care nu mă pricep în afaceri juridice de patrimoniu şi monopol, dar mă bag ca musca-n lapte în chestiunea asta- mi se pare firesc ca BOR să aibă exclusivitate de producţie şi vînzare de produse bisericeşti pe undeva prin zona Dealului Mitropoliei, iar faptul că Antoaneta Rădoi a reuşit să deschidă un Magazin în spaţiul privilegiat, iarăşi mi se pare o mare faptă de vitejie -prima- dar vor urma şi următoarele, în care a provocat la luptă întreg Aliotmanul....
  Eu însumi care am scris multe prefeţe, sute, mii, am avut o strîngere de inimă cînd am început-o pe aceasta, şi mi-am făcut o cruce mare...
  Aş vrea ca toată lumea să aibe dreptate în confruntarea aceasta, şi să iasă bine pentru toţi creştinii.
                                                 Aureliu Goci
                                        ( critic literar, scriitor )
    


"Tulburătoarea mărturisire" , recenzie de prof Floarea Necşoiu la cartea : "Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!" ("Spovedania unui învins"), autor Antoaneta Rădoi

                                                                 

„...Şi ne iartă, Doamne, pe noi, pe toţi, pe mine şi pe semenii mei, pentru toate cîte le-am greşit unii faţă de alţii şi toţi înaintea TA! Fiidcă TU, Doamne, ştii toate neputinţele noastre şi îl ştii şi pe vrăjmaşul nostru, care, cu vicleniile lui, ne pune în ceartă cu fraţii noştri! Dar, întrucît TU eşti, Doamne, CEL ATOTPUTERNIC, te rugăm: Izbăveşte-ne de cel viclean!”
  Cu această rugă se încheie tulburătoarea mărturisire a Antoanetei Rădoi, care a încredinţat tiparului „Spovedania” ei sfîşietoare, pe care am parcurs-o cu sufletul lăcrimînd de durere, văzînd cîtă suferinţă poate îndura o fiinţă nevinovată din partea unor slujitori ai Bisericii.
  În aceste vremuri cumplite, fiecare muritor simte strivitoarea povară a crucii unei sorţi nefericite, urcînd Golgota asumată spre devenire a spiritului. Noi, creştinii cei dintîi, acceptăm cu demnitate toate chinurile îndurate, căci întotdeauna ne gîndim la Bunul, Înţelegătorul şi Marele Iubitor de oameni, al nostru Iisus, care a suportat, tot nevinovat, cele mai crunte dureri şi batjocuri, astfel căpătînd şi noi puterea de a le duce, ca fiind calea spre mîntuire.
  Tot în numele Blîndului şi Înţeleptului nostru Învăţător aşteptăm de la slujitorii Săi, de la preoţii Bisericii, înţelegere şi milă. Mila fiind cel mai complex sentiment coborît din Ceruri, de la Dumnezeu-Tatăl, în sufletele noastre. Astfel sîntem înnobilaţi / îndumnezeiţi cu Iubire, Iertare, Toleranţă, Ajustare, Jertfire, întru înălţarea noastră, spre a fi demni de Dumnezeul din noi.
  „Noi, ce din mila Sfîntului / Umbră facem pămîntului” ( aşa ne numea Mihail Eminescu în a sa „Rugăciune”), am înţeles mila creştină, pe care o trăieşte şi trebuie să o trăiască şi să şi-o manifeste fiecare, faţă de semenul aflat în nevoi şi lovit de nenorociri. Cu atît mai mult aşteptăm mila şi ajutorul de la cei ce se cred aleşii lui Dumnezeu, de la mai-marii Bisericii, căci aşa am fost învăţaţi de strămoşii noştri şi aşa ştim, că preotul este cel care vindecă sufletul bolnav, neajutorat, fiind el considerat  doctor de suflete. Uneori tot preotul vindecă trupul, prin rugăciunea făcută pentru cel bolnav şi învăţătorul -tot preot- îmbogăţeşte mintea, pe care o luminează cu credinţă şi cunoaştere. Aşadar, în întregul fiinţei preotului sălăşluiau trei piloni susţinători ai OMULUI -cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu, modelată „după chipul şi asemănarea” Părintelui Ceresc.
 Astfel de aşteptări avea şi Antoaneta Rădoi de la învăţătorii şi păstorii Bisericii, de la mai-mari, de la  „sinodali”. Ea care, artist plastic fiind, înzestrată cu talent, şi-a concretizat priceperea şi iubirea de frumos creînd obiecte de cult, întru Slava lui Iisus Cristos, şi care, încercînd apoi să le vîndă, şi-a deschis un micuţ Magazin, o Prăvălioară, undeva în apropierea Dealului Mitropoliei. Spre marea ei nefericire însă, a trebuit să închidă mica ei Prăvălie -singura sursă de venit-, clădită cu eforturi supraomeneşti şi înrobitoare împrumuturi -neachitate încă, după ani de muncă- din pricini pe care Antoaneta le-a mărturisit în amănunt în „spovedania” ei.
 Autoarea „Spovedaniei” a traversat perioade de viaţă neagre, marcate de moartea unor fiinţe dragi, de despărţirea de un suflet din suflet, de boală cruntă, de pagube şi pierderi culminînd cu desfiinţarea micuţului ei Magazin, ceea ce, e de înţeles ce a generat această tulburătoare mărturisire, făcută cu sufletul la gură, cu lacrimi de sînge, cu revoltă, cu indignare şi cu zbatere între a înţelege şi a îndura, între a spera şi a deznădăjdui, între a lupta în genunchi şi a ridica ochii spre Cer, implorînd ajutor şi iertare.
Cine va parcurge aceste pagini din care reiese o strivitoare suferinţă, va înţelege zbuciumul nefericitei care n-a înţeles de ce i s-a interzis să-şi exprime Iubirea faţă de Fiul lui Dumnezeu, prin ceea ce confecţiona ea cu mîinile şi sufletul ei, de ce i sa interzis de către mai-marii Bisericii, să-şi cîştige dreptul la o bucată de pîine obţinută din munca ei!
  Indignarea şi revolta Antoanetei Rădoi izvorăsc cu atît mai tumultuos, cu cît ea este o creştină adevărată  -dovadă fiind mulţimea de citate, înserate în text, din Cartea Cărţilor, Cartea de Căpătîi a fiinţei ei.
 După lecturarea acestor dramatice zbateri, ne întrebăm cu îndreptăţire: „Nu se putea, oare, găsi o modalitate de a fi ajutată, şi nu distrusă o astfel de fiinţă nevinovată?”
  Este evidentă opulenţa multora dintre slujitorii Bisericii, deşi noi ştim că Învăţătorul Iisus Christos ( Sfîntul Model ), trăia modest, cumpătat, fiindu-ne nouă pildă şi exemplu. De aceea, ne întrebăm: Îi va fi oare pe plac Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh, Maicii noastre, această uriaşă bogăţie materială a Instituţiei ce se numeşte Biserica lui Iisus Christos?
  Noi ştim şi credem că, dimpotrivă, avuţia plăcută Creatorilor şi Învăţătorilor noştri este cea spirituală! Şi atunci, cum se împacă aceste contrarii în chiar incinta ce ar trebui să fie sacră, neatinsă de lăcomie, ură, duşmănie şi alte manifestări incompatibile cu tot ce este sfînt?
Punîndu-ne întrebări, găsim şi un posibil răspuns şi înţelegem de ce din fiecare celulă din fiinţa Antoanetei Rădoi picură sînge. Înţelegem că s-a prăbuşit întregul ei edificiu interior, clădit pe încrederea în slujitorii Bisericii lui Iisus şi nu ai bisericii, instituţie administrativă, preocupată de ban -cîndva considerat „ochiul......”
  Îngenunchem, odată cu tine, Antoaneta, şi ne rugăm Preasfîntului Tată Ceresc, să-i ierte pe toţi cei care te-au prigonit cu atîta răutate şi ne-au dezamăgit pe noi, care credeam în misiunea lor pe pămînt!
  Doamne, iartă-ne şi luminează-ne, ocroteşte-ne cu mare mila Ta! Amin.
                                                                                Prof. Floarea Necşoiu
                                            
                                          

Preambul la cartea: "Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!" ("Spovedania unui învins")

 


  Motto: „Să se dea poporului în mînă, înainte de toate şi mai presus de orice carte din lume, spre citire, gîndire şi îndreptare, SFÎNTA SCRIPTURĂ, căci este menită de la Dumnezeu pentru hrănirea duhovnicească a tuturor!”                                                                                                                                                            ( Biblia Sinodală 1936 -Mitropolit Andrei Şaguna. )

 

                                         

                                             Preambul


    Agenţia de Ştiri Basilica, Ziarul Lumina şi Televiuziunea Trinitas Tv ( Toate, proprietate privată a Patriarhiei.Ro!, dar susţinute financiar de către toată ortodoximea română ), aceste prea-ţipătoare şi prea-zornăitoarevoci” -înainte-mergătoarele sinodalilor-, anunţau cu surle şi trîmbiţe că anul 2014 a fost proclamat, de către PREA (...) FERICITUL patriarh, „Anul Omagial al Spovedaniei!...” Ce fain!!! Ce oportunitate!!! Cred că ar fi un moment prielnic să o fac şi eu! Să mă spovedesc!, mi-am zis. Şi profitînd de această unică „şansă”, am decis să vin în faţa voastră, a tuturor, să fac:
 O Spovedanie! Publică. Să mărturisesc ceva ce-mi ardea sufletul. Căci multă mîhnire-am acumulat în sufletul meu din pricina supărării pe care mi-au făcut-o sinodalii ( sau..poate că eu le-am făcut-o lor!!! Nu ştiu! Voi veţi analiza! Eu nu voi face altceva decît să fac mărturisirea „evenimentelor” întîmplate, deloc... întîmplător!!!, şi coordonate de orchestra sinodală a Bor, condusă de oficialii: episcopul C Cîmpineanu şi de către conştiinciosul său secretar sinodal, I G Corduneanu, de încă un „slujbaş conştiincios” al cărui nume îmi scapă, cît şi, neoficial, din culise!!! - păpuşarii, cum se zice-, de încă două-trei nume sonore şi cu trecere mare, în Sinod!!!, dintre care unul, V Goreanu, „coleg şi bun tovarăş întru năstruşnicii”  - în loc de binecuvîntări!-, cu IGC ),  îmi macină sufletul şi nu-mi mai găsesc pacea! Căci m-au rănit pînă la sîngerare, „mîngîierile de bici” pe care sinodalii mi le-au administrat vreme de mai mult de trei ani, prin intermediul comisarilor GF şi OPC şi-s toată o rană deschisă de la „graţioasele binecuvîntări”, pe care scumpii mei „tătici” le „pecetluiau” cu semnul Crucii” ( ??..), ori de cîte ori treceau pe trotuarul din faţa Magazinului meu! Şi cum treceau zilnic, vă daţi seama cam cît de „binecuvîntată” eram! Ei „au trudit” din greu ca eu să ajung o deznădăjduită şi o muritoare de foame -„aşa, ca un semn al părtăşiei lor cu mine, ca-ntre fraţi!!!..”-, iar eu nu pot să las  nemărturisit cum ei, sinodalii, mai-marii Bisericii mele, în timp ce-mi şopteau la ureche, în văzul lumii, de la Amvon, „cîntecelele lortandre” despre „iubirea de semeni şi întrajutorarea frăţească”, îmi puneau, mai apoi, mişeleşte, „cuţitul la gît!
Şi dacă tot au proclamat, tătucii mei din Deal, acest an „Anul Omagial al Spovedaniei”, am decis „-l omagiez” şi eu, cum se cuvine, ca tot creştin-ortodoxul, cu ce altceva, dacă nu cu o..spovedanie!! Şi iată-mă-s!
Pregătiţi-vă patrafirele, scumpi sinodali!

                               Făcutu-mi-am un Magazin
                               de mare preţ,
                               un Magazin cu...
                               Artă Sacră!
                               Şi-n loc de beneficii
                               am cules,
                               doar...poamă acră
                               şi „dulce-binecuvîntarea”
                               păstorilor din...Deal!!
                               Strîns-am în mine lacrimi
                               cît pentru nouă vieţi!
                               Strîns-am în mine lacrimi,
                               în zori
                               şi în amiezi,
                               şi-n seară,
                               şi-n nopţi fără de somn,
                               dar astăzi...s-a sfîrşit!
                               Deschis-am stăvilarul
                               să curgă toate... val,
                               căci s-a umplut paharul
                               şi iat’
                               a dat pe-afar’!
                               Deschid, azi, stăvilarul,
                               mîhnirile să-mi curgă!
                               Din suflet tot amarul,
                               afar’ să mi se scurgă!
                               Să fie gol..paharul,
                               Şi lacrimii hotar!
                                                              Antoaneta Rădoi -de la Vrancea
                                                                   18 oct 2014, Bucureşti


                                                        
                                                                   

                                                                 

Dna prof Floarea Necşoiu despre cartea: "Părintele Ilie Lăcătuşu, grabnic-ajutătorul", autor Antoanetei Rădoi

               Cuvînt înainte la cartea: „Părintele Ilie Lăcătuşu, grabnic-ajutătorul”, scrisă de Antoaneta Rădoi

                                           


   De totdeauna, în vremurile tulburi, măcinate / zguduite de crize profunde ecomomice, sociale, morale sau evenimente tragice ( războaie, revoluţii ), omul a retrăit drama singurătăţii sale pe pămînt mai acut ca în timp de pace. Sufletul sfîşiat de dureri, uneori insuportabile, caută salvarea, pe care o află, întotdeauna, în credinţa în Dumnezeu. Cu cît suferinţa este mai devastatoare, cu atît ruga către Tatăl Ceresc este mai fierbinte, căci toţi ( sau aproape toţi ) avem convingerea că de acolo ne vine ajutorul.
  Este, desigur, straniu că ÎL căutăm pe Dumnezeu doar cînd ne este greu. Şi atunci ne punem, firesc, întrebarea: numai astfel ajungem la EL? Fireşte, nu! Dar aşa sîntem „mici de zile, mari de patimi” şi uităm să-L trăim pe Creatorul nostru ca stare plenară de bucurie sau fericire, făcîndu-L vinovat de păcatele şi de greşelile noastre, căci nu avem curajul să le vedem şi să le îndreptăm.
  Este adevărat că Biserica a contribuit la această nefericită atitudine a noastră, căci ni L-a prezentat pe Bunul, Iubitorul şi Iertătorul nostru Tată drept necruţător, care nu face altceva decît să consemneze pe răbojul fiecăruia faptele şi să dicteze consecinţele drept pedeapsă!
  Demiurgul ne-a creat frumoşi la trup şi la minte, ne-a dat rîsul şi lacrima, ne-a dat sufletul ca scînteie din Sine, dîndu-ne astfel nemurirea prin Înviere!...
  Dacă este unanim acceptată ideea că spiritul nostru este scînteie divină, TREBUIE să fim convinşi că sîntem nemuritori!
  Dumnezeu este în tot şi în toate cele văzute şi nevăzute, iar noi ne-am izolat, înălţîndu-L în abisul cerurilor, deşi....în fiecare secundă, la fiecare pas ÎL întîlnim în Creaţia Sa.
  Aceste convingeri constituie substanţa cărţii Antoanetei Rădoi, care aduce întru sprijinul afirmaţiilor situaţii/cazuri concrete, elocvente a ajutorului dat de Dumnezeu copiilor Lui trăitori pe pămînt, prin oameni care s-au ridicat deasupra contingentului prin viaţa lor exemplară şi trecuţi în rîndul Sfinţilor.
  Cartea este scrisă într-un stil original, amestec de ton grav cu unul colocvial, căci Antoaneta Rădoi se adresează unui auditoriu, ci nu unui naratar necunoscut. Antoaneta scrie cu nerv, dar şi nervozitate. Verbul este cînd calin, cînd acid, cînd mîngîietor, cînd vehement, dovadă că în străfunduri există un tumult, pe care îl trăieşte muritorul ce tinde să fie demn de Iubirea Tatălui Ceresc.
  Există în carte pagini-confesiune de o sinceritate totală, calea spălării de zgura greşelilor şi a pregătirii sufletului pentru puritatea necesară iertării şi iubirii. Este în această mărturisire o luptă cu sine ce a dus în final la izbînda asupra sieşi, dovedind că SE POATE! Stă în noi puterea de a ne vindeca de noi, de a amputa răul ce ne depărtează de scînteia divină înălţătoare spre lumină.
  Antoaneta Rădoi este necruţătoare cu ea, cu sinodalii BOR şi cu alţi „slujitori” din altar sau din faţa altarului, ci nu ai lui Dumnezeu, caci a înţeles, din subtila comunicare cu spiritul Părintelui Ilie Lăcătuşu considerat sfînt ( cu argumente convingătoare ), că Împăratul Ceresc, Mîngîietorul ne aude fiecare suspin şi nu ne lasă la greu.
Antoaneta Rădoi împărtăşeşte cititorilor trăirile şi experienţele ei şi ale altora, dorind evident şi sperînd să ajute în felul acesta pe toţi cei care vor să se mîntuiască.
  Preoţii care slujesc cu sufletul pe Dumnezeu şi oamenii, ştiu/simt şi trăiesc în iubire de Creator şi Creaţia Lui, ei fiind aleşii care ne aduc mîngîierea, ne dau puterea, ne îndrumă paşii pe calea cea mai dreaptă către Dumnezeu.
  În ultimele decenii am lecturat zeci de cărţi, dar aceasta este una dintre cele mai originale şi interesante, căci găseşti în ea sfaturi, îndemnuri şi mai ales speranţa şi încrederea că, dacă ceilalţi au putut, poţi şi tu, pentru că Tatăl ne iubeşte pe toţi deopotrivă.
  Mulţumesc Tată din Ceruri, pentru bucuria de a ne învăţa prin Iubirea Ta!


                                                                       Prof. Floarea Necşoiu

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Confluenţe Literare : SFÂRŞIT DE AN LA CENACLUL LITERAR OCTAVIAN GOGA , BUCUREŞTI

Confluenţe Literare : SFÂRŞIT DE AN LA CENACLUL LITERAR OCTAVIAN GOGA , BUCUREŞTI: SFÂRŞIT DE AN LA CENACLUL LITERAR OCTAVIAN GOGA , BUCUREŞTI

Parintele Arsenie Boca a plecat aseară....

  Cuviosul Părinte Arsenie Boca, a plecat aseară din casa mea... S-a dus la un..Ştefan, căruia, nădăjduiesc, să-i aducă bucurii nemărginite!
  Venise în casa mea, în urmă cu vreo doi ani. Îl pictasem şi-l pusesem pe un perete în fostul meu Magazin şi lumea care intra se minuna că îl am aşa într-o "dimensiune" nemaivăzută pe Sfintul!!! Scăpase TEAFĂR, la un control al GF, drept pentru care, am decis să-l aduc acasă, ca nu cumva, neiprăviţii, să mă deposedeze, la COMNDA,  de..comoara mea, cea de mare preţ! L-am adus, aşadar, acasă. Nebunie maximă, la pătrat! O dată fiindcă, în nebunia mea, mă apucasem să pictez chipul Cuviosului Arsenie Boca (care a iesit, oarecum, după a 20 încercare), eu, ultima neiprăvită dintre neisprăviţi, şi a doua oară pentru că îl adusesem acasă şi-l postasem în sufragerie, de unde, Cuviosul Boca, mă urmărea asiduu, mă cerceta şi mă mustra cu privirea lui pătrunzătoare...N-a zîmbit niciodată!! Nu i-am dat NICIO şansă să facă asta!!!
- Eu nu ştiu de ce-ai vrut să vii în casa mea!, îl mai "înfruntam" uneori. Dar dacă tot ai venit, sper să fie de bun augur şi cu folos. Io, părinte, asta sînt. Ia acum de le vezi pe toate ale mele şi pune-mă înaintea Domnului, după cum vei crede de cuviinţă...
Părintele se uita sfredelitor la mine, seară de seară, de cum soseam acasă, şi-mi cîntărea toate mişcările. Ei bine, nu-i plăcut să te simţi privit, urmărit...mai ales de..Părintele Arsenie Boca!!! Drept pentru care l-am dus la.."izolare". Şi-i mai schimbam "detenţia" dintr-o cameră în alta, punîndu-l cînd cu toţii Sfinţii la un loc, cînd izolat complet, singur...la meditaţie...Avea la ce medita!!! Căci..văzuse şi vedea şi auzea destule...
 Mai acum vreo 3 săptămîni l-am scos de la "izolare" şi l-am repus în drepturi, aducîndu-l iarăşi în sufragerie. După doar cîteva zile, mi-l solicitase cineva, un preot, ca să-l pună spre cinstire -zicea el-, într-o Biserică. Trimisese chiar, acasă la mine, cu maşina, pe cineva ca să-l ia.
Deşi destul de INCOMODĂ pentru mine, prezenţa Părintelui Boca, în casa mea, nu mă înduram să-l dau, şi acum cînd persoana trimisă de acel părinte, ca să i-l dau, nu ştiu ce mi-a venit că...mi-a venit un gînd că...NU VREAU să-l dau!!! Şi i-am zis Cuviosului Boca:
 -Nu te dau, Părinte! Orice-ar fi, rămîi la mine! Eu nu TE VÎND! Nici acestui...preot nu te daruiesc! Poţi să te superi pe mine...Decît săa ud, mîine-poimîine că "ai plîns " pe la ăla cu lacrimi de mir, mai bine...să plîngi de mila mea, la mine acasă...
Cuviosul Boca nu a schiţat niciun gest. A rămas nemişcat pe şevalet, urmărindu-mă, mai departe, mut... Nu numai că nu s-a supărat că nu l-am lăsat să plece din casa mea, dar parcă îmi încuviinţa decizia...
Am vorbit apoi, în fiecare zi cu el...de-ale..noastre! Io vorbesc cu Sfinţii, cu Maica Domnului ca şi cum ei ar fi aici...Ei, bine, nu va mai pronunţaţi, ştiu şi singură că-s luată cu capu'...Dar..asta e!
...Aseară a fost că, CINEVA f f drag mie, m-a sunat şi mi-a zis fran că-l vrea pe Cuviosul Boca, şi că..săi fac un preţ. Dificilă treabă! Cum să-l pot eu "preţui" pe Cuviosul Boca??!!! Ce preţ s-i fac! E-adevărat că este o pictură, dar...pentru mine...Ş-apoi, cum să fac eu UN PREŢ pentru..CINEVA f f drag sufletului meu??
Nu. Nu-i voi face niciun preţ!...
Şi, în timp ce eu mă frămîntam cu ale mele, uitînd definitiv ca CINEVA f f drag, îmi ceruse să-l "preţuiesc" pe Cuvios -crezusem că-i doar o toană de moment şi că..va uita curînd de propunere!!-, numa' ce-mi sună interfonul. Cine să vină la mine de Crăciun..neanunţat?, mă întrebam, şi cît pe ce să nu deschid nici să mă deplasez la uşă, căci am crezut că-s din ăştia...neaveniţi... dar am deschis, şi... stupoare...CINEVA f f drag, îmi spune că e la uşa de la intrarea în bloc!! La ora asta??? Fără să mă anunţe la telefon că vine??
Ei bine, mi-am luat rămas-bun de la Cuviosul Boca!
Sigur are acolo o misiune de împlinit şi sper, din toată inima, că acolo unde a ajuns să fie de mare-mare..folos! La mulţi ani, Ştefănuţule! Să te bucure Domnul, pentru mijlocirile Cuviosului Arsenie Boca! Cu mare drag şi cu toată largheţea inimii mele, ţi l-am dăruit! Anto

"Tradiţiile" Crăciunului în...copilăria mea

 Avusesem un gînd şi chiar un imbold de a descrie cîteva "secvenţe" despre..."Tradiţia" Crăciunului din..copilăria mea. Prinsă de trebi, nu am mai avut însă timp şi iată că altcineva mi-a luat-o înainte ( şi nu-i prima oară cînd cineva mi-o ia înaintre şi spune despre lucruri pe care eu TREBUIA să spun, aveam de gînd să spun, le aveam în inimă, dar...nu mai apucasem să o fac pentru că...pentru că, CINEVA mi-o luase înainte. Şi nu pentru că acel cineva fusese neapărat mai atlet decît mine, ci, pur şi simplu pentru că nu-mi fusese mie dat să relatez mai întîi..Extrapolînd, aş zice că a fost la fel cum fusese cu Dr Paulescu (cel care a inventat..INSULINA!!!). Aici însă, nefiind vorba despre vreo..INVENŢIE gen dr Paulescu, ori de vreun NOBEL..., ci despre nişte ..amintiri din copilăria mea fericită, amintiri legate de Tradiţiile Crăciunului, pot, zic, să relatez totuşi, în cîteva rînduri, cam cum decurgea mersul meu cu colinda...
  Scriitoarea Mihaela Ion a redat frumuseţea acestei tradiţii, la modul în care acest lucru se petrecea în copilăria ei. În copilăria mea Tradiţiile Crăciunului şi, în general, al Sărbătorilor religioase, se petreceau cumva...ALTFEL, dar ele erau FANTASTICE tocmai prin acest..altfel...
 Toţi copiii aşteptau venirea Crăciunului, nu pentru că, pe atunci venea MOŞ GERILĂ cu daruri ( la mine, spre exemplu, "MOŞ GERILĂ" venea cel puţin o dată pe săptămînă, aşa că nu mă mai oboseam să-l aştept de Crăciun cu învăţatul poeziilor şi să mai fiu şi cuminte pe deasupra!!!...Antoaneta cuminte??? Un pleonasm reuşit! Era de la sine înţeles că MOŞUL acesta, al meu, era tare îngăduitor şi iubitor şi era..tare, tare darnic!! Slavă Domnului! Asta se întîmplă cînd ai parte să te naşti într-o familie frumoasă!), puţin ne păsa nouă de..MOŞ GERILĂ ăsta! El venea oricum, fie că eram sau nu cuminţi, fie că învăţam bine sau mai puţin bine! El, MOŞ Gerilă era...nepărtinitor şi darnic! În spiritul...Crăciunului! Noi copiii însă, aştetam Crăciunul ca să ne ducem cu colinda. Pregăteam evenimentul cu cel puţin două luni înainte. Ne pregăteam costumaţii noi, hăinuţe curate, trăistuţa -ţesută de mama la războiul ei manual şi cusută apoi cu motive florale şi cruciuliţe multicolore- era la loc de cinste şi era fala mea. Tot mama ne aduna pe furiş seara, într-o cameră -ca să nu ne afle tata, care era mai ...netradiţionalist şi nu voia nici în ruptul capului să ne lase cu colinda!!!-, după terminarea treburilor din gospodărie şi ne învăţa cîntările tradiţionale. Se îngrijea de versuri şi de muzicalitate, avea grijă să nu ridicăm sau să scădem tonalităţile şi să disturbăm cumva frumuseţea colindelor! Dacă cumva ne apuca pe noi "nebunia" divagării, mama ne spunea cu blîndeţe că...cine mai face aşa ceva, nu "va pupa" mersul cu colinda! Nici că ne mai trebuia vreo vărguţă! Ne puneam mai serios pe treabă şi nu-i mai ieşeam mamei din..tonalitate!!!
 Toate erau bune şi frumoase şi repetiţiile se derulau conform planului mamei şi al nostru, la unison, însă cînd sosea clipa mult aşteptată începea..."distracţia", căci...
Dacă mă prindea tata  ( Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa!, căci ne-a iubit cu o dragoste dumnezeiască şi a muncit mult ca noi copiii lui să avem de toate şi să nu ne lipsească..NIMIC! Fiindcă deşi provenea dintr-o familie f f bogată, el, tatăl meu, fusese dezmoştenit de părinţii lui -bunicii noştri bogaţi- cînd el a ales s-o ia de soţie pe mama mea, care provenea dintr-o familie modestă ca stare socială. A muncit, aşadar, mult ca noi copiii lui să nu fim mai prejos decît verişorii noştri, cei nedezmoşteniţi!!! Şi...NIMIC nu ne-a lipsit! Căci tata era un om ambiţios, erudit, şi din dragoste pentru mama a muncit şi ne-a făcut apoi..cea mai mare casă din sat! Singura casa care avea..petromax, pe vremea cînd eu încă nu fusesem născută!!! Erau născuţi doar fraţii mei...Ei se născuseră la lumina ..lămpii cu gaz! Eu..la lumina petromaxului..-Hahaha, d-aia văd lumea..altfel!!!; m-a bătut lumina-n cap!!; de la petromax mi se trage!!!- Apoi a venit în satul nostru şi..curentul electric, printr-un stîlp care era montat exact în colţul prispei casei noastre, casă care era construită, pe starda principală, chiar în faţa casei..bunicilor mei bogaţi...care..nu mai aveau acum..vizibilitate la ..strada principală, pentru că...îi eclipsa...casa noastră!!! Apoi, bunicul dinspte tata, la insistenţele insinuante ale bunicii, care era o femeie bună-bună, dar care NU IEŞEA din cuvîntul bărbatului ei, pe care-l considera domnul şi stăpînul ei  -ce bine că n-am moştenit-o!!!-, a revenit uşor-uşor, la sentimente mai bune pentru harnica mea mamă şi ne-a redat din avere, cu mult mai mult decît le dăduse unchilor mei!! Dar, deja tata şi mama, harnici şi cuminţi, ne creaseră tot comfortul...Însă, cînd e dat cu largheţe sufletească, orice este bine-venit oricînd!! ) că mă duc cu colinda, "mă sărea" de la daruri şi de la alintări cu o aşa rigurozitate, că nici de Paşte nu-mi mai cumpăra săndăluţele de lac şi şoseţelele cu bulinuţe ori fustiţele cu multeee-multeee volănaşe!!! Tata fusese copil de boieri (fudui; cu precădere bunicul, căruia, bunica nu-i ieşea din cuvînt, deşi ea era..altfel, era bună-bună, ca o pită caldă!!), şi dacă îi spuneam că vreau să merg cu colinda, cu copiii, el mă certa zicîndu-mi: De ce să te duci tu cu colinda? Ce, n-ai ce mînca acasă? Ce-ţi lipseşte?, îmi zicea şi argumenta, arătîndu-mi MUNŢII de..toate cele, răftuiţi în cămara generoasă... 
  Aveam noroc cu mama -o femeie crescută într-o familie de condiţie modestă, 12 copii, familie mai tradiţionalistă-  care, ageră la minte, foarte largă la suflet şi care era şi deţinătoarea unui..tainic umor ( Dumnezeu s-o odihnească lîngă Sfinţii Lui!, căci L-a slujit pe Dumnezeu cu credincioşie neştirbită, cîntîndu-i, duminică de duminică, sărbătoate de sărbătoare, în strana unei Biserici, fără plată, pînă a fost chemată şi s-a prezentat la Domnul, Cel pe care ..L-a iubit mult! )! Ea, mama, îl expedia pe tata la somn. Ei bine, nici nu-i trebuia tatei un imbold prea insistent! Căci obosit de pe drumuri (era inspector la Bancă şi alerga după debitori, după cei mai puţin bun-platnici, care-şi uitau, de multe ori, îndatoririle faţa de Bancă, iar el, tata, era obligat, prin natura serviciului, să alerge pe la domiciliile acestora, pentru recuperarea sumelor, pînă în Seara Ajunului! Cum nu avea maşină, alerga mai mult pe jos -căci autobuzele nu circulau atunci prea des prin comune- şi cum satele aveau distanţe kilometrice între ele, tata venea seara acasă frînt-rupt şi cădea la somn, ca un bolovan!! Bucuria noastră!!! Puteai să tai lemne pe el!!!, cîteva ore bune...), adormea ca un prunc!! Spre deliciul şi bucuria noastră, care, seara colindelor fiind, abia aşteptam să-l vedem în pijamale!! Ştiam că, după ce se va ospăta, odată ce se va introduce în pijamale, noi puteam zburda în voie prin sat, preţ de cîteva ore, dar cu reveniri acasă, din timp în timp...
 După ce-l "expedia" la somn pe tata, mama ne scotea, pe mine şi pe fraţii mei, pe uşa din spate, pe la bucătărie, ne încropea, din cîţiva verişori -care stăteau pitiţi aşteptînd să adoarmă tata- la fiecare dintre fraţi, cîte o echipă (fraţii mei mai mari, băieţi toţi trei, nu acceptau să mă ia în echipa lor, le era ruşine cu mine -pt că eram...fată!!!-, drept pentru care eu aveam echipa mea, formată din..fete; le uram, desigur, căci eu nu mă împăcam DELOC cu fetele!!, dar..în acea seară nu prea avem încotro...nu mai făceam nazuri -ca de obicei!!-, dc voiam să merg la colindat ca să-mi capăt colaceii binemeritaţi!!! ). Ne punea în mînă REPERTORIUL, pe umăr ne agăţa în viteză trăistuţele gata pregătite (pe care ea, mama, ni le lucra de mînă, cu acul brodînd motive florale ori cruciuliţe sau şi una şi alta, pe un suport ţesut tot de ea; super-ofertă!!! ;faină rău!!!; mama mea, mare meşter popular şi artist fară DIPLOMĂ!! , era foarte inventivă -de la ea cred că am moştenit toate "năstruşniciile" minţii, pe care le-am tot pus în practică, cu mult înainte de a-mi obţine Diploma în domeniul..artistic!!! ), se mai asigura încă o dată că ştim ceea ce avem de făcut, punîndu-ne să emitem, rapid şi f f încet, cu glas scăzut ( să nu audă tata!!), cîteva solfegii, şi ne expedia cu cîte o Scurtă şi Sfîntă binecuvîntare, spre o ADRESĂ precisă, cu graniţe limitate, unde şi pînă unde să ajungem şi, mai ales, în cît timp să ne întoarcem...pînă nu se trezeşte tata şi să afle "giumbuşlucurile" şi "strategiile" noastre sau că am încălcat consemnul şi apoi...apoi să ne lipsească de restul bucuriilor Sărbătorilor şi, poate, să ne mai alegem şi cu o ceartă pe cinste, taman în Seara de Ajun!!!, spre durerea mamei...
  Veneam acasă într-o fugă, cărînd pe fundul trăistuţei, trei colăcei, cîteva nuci şi un pumnişor de bombonele (în timp ce eu aveam acasă un bax întreg; dar...credeţi-mă, nu erau bune ca acelea căpătate din..colind!!! ). Intram păşind cu grijă în camera în care dormea tata şi unde un televizor mergea, ca televizoru'!!!, de nebun, pe un program al cărui limbă eu n-o cunoşteam -mă uitam doar la imagini şi eram...tare mîndră că am un...televizor, ceea ce NICIUN alt copil din sat NU avea!!!. Eram bucuroasă că îl descopeream pe tata dormind. Bietul de el! Obosit de alergătura zilei, de frigul pe care, de multe ori îl îndura şi de anii care se îngrămădeau, plus un reumatism sîcîitor, de care tata se plîngea mereu, dar noi nu îl credeam şi făceam, adesea, cu mama, glume pe seama văicărelilor lui...căci ne sîcîia cu văicăreala, mai abitir decît îl sîcîia pe el, necruţătorul reumatism...Noi o iubeam pe mama care, oricîte greutăţi avea de învins, le suporta cu stoicism, fără să se plîngă ori să se vaiete..aşa cum făcea tata...spre deliciul nostru. Căci aşa ne ascuţeam mintea şi mai inventam noi sarcasme la adresa lui...Iartă-ne tata!!! ...(Tata, deşi morocănos, de multe ori, el nu ne bătea. Am primit o educaţie mai spartană, dar  nu ne bătea, decît arar şi f f motivat!!! Eu am incasat-o o singură dată, dar..suficient cît să nu mai fac rele...În schimb fratele meu cel mare, mai încasa, în locul nostru, al celor născuţi după el!!!, pentru că.."nu avea grijă ca noi să nu mai facem ..nefăcute!!!; ce să-i faci, "avantajul" de a te naşte..întîi!!! Odihneşte-n Pace, scumpul meu frate, Iulian! )
 Îl găseam dormind pe tata şi cînd noi intram în camera aceea, el se trezea, deschidea ochii, ne număra dintr-o privire, printre genele abia mijind a viaţă ( Moş Ene ne era un bun colaborator şi prieten, binecuvîntîndu-l pe tata cu un..somn adînc!!!), după care se întorcea pe altă parte şi adormea la loc, mulţumit că...odraslele lui sînt copii..ascultători...Noi eram bucuroşi că "nu ne prinsese" cu mîţa-n sac, iar eu fremătam de bucurie că tata nu mă descoperise că umblasem haihui, eu copila lui preferată -în fapt, nimic altceva decît o..Smărăndiţă a Popii!!!, ori chiar mai mult decît atît!!!, "belită de pe curu' dracului", cum se zice în popor, căci cei trei fraţi mei şi verişorii mei, împreună, nu făceau cît mine, la înfăptuirea obrăzniciilor!!, dar cînd era vorba de pedeapsă, asta o încasa fratele meu mai mare, Iulian - Dumnezeu să-l aşeze de-a dreapta Sa!, căci a trecut, prematur la Domnul- , fiindcă "n-a avut grijă ca eu să nu fac rele!!!"... 
Bucuria mea era mare cînd îl vedeam pe tata că "s-a asigurat" ca sîntem copii cu..minţi!!!, şi cînd, văzîndu-l că se întoace pe altă parte, adoarme la loc. Astfel tata nu ştia că eu fusesem cu verişorii mei la colindat, plus că puteam să-mi număr şi eu liniştită cei 3 colăcei, nucile şi bombonelele, ba uneori să-mi mănînc, cu poftă, cîte o gogoaşă care -mama ei de gogoaşă!- mă putea da de gol după zahărul care îmi rămînea pe la gură (din pricină ca tata m-a prins o dată cu botul uns, am urît, ETERN zahărul de pe gogoşi şi, ca urmare, nu am mai mîncat niciodată gogoşi presărate cu zahăr, nici în ..zilele noastre!!!). Aveam acasă plăcinte cu brînză şi stafide, făcute de mama, o minune nu alta, dar eu, ca un copil "tîmpit", mă bucuram de bucăţica aia de chilimoaţă, uneori chiar crudă, pe care o căpătam, ca recompensă pentru...colind!! Bietul tata!!! Avea el dreptate, dar..era dreptatea lui, nu a mea!!! Mama nu ne făcea gogoşi pentru Seara de Ajun. Era SĂRBĂTOARE Mare şi la aşa o MARE Sărbătoare, mama făcea plăcinte cu brînză şi stafide şi cozonaci cu nucă multăăă ( "moartea" mea!!! ). Plus că tata aducea prăjituri şi Njde feluri de fursecuri şi "minuni" de la Cofetăria de la Tîrg (Podu-Turcului, judeţul Bacău), unde se afla şi Sediul Băncii la care lucra. Venea cu ultimul autobus, încărcat ca un pom de Crăciun! Iar noi, plozi "tîmpiţi" apreciam..gogoşile căpătate ca recompensă pentru...colind!!! De-ar fi ştiut tata, jar mîncam!! dar, bietul de el, nici nu bănuia, căci mama, ofiţerul dibaci, îşşi conducea şi-şi instruia cu grijă soldăţeii, din batalion...
 Cînd ne întorceam de la colindă şi îl găseam pe tata dormind, uneori îl trezeam, deşi el mărmăia ca un urs scos din bîrlog în toiul iernii, şi schimbam cu el o vorbă-două, ca să-l asigur că ...nu m-am dus în sat cu colindatul sau cu pluguşorul, după caz, şi că sînt "copil cu..minte!!!" ( Mai ales io, "fata lui tăticu'!!!", cu care el se mîndrea foarte,foarte tare. Habar n-am dece? N-aveam niciun merit!!; Făcuse 3 băieţi pînă să ma aibă pe mine, aşa că..ce şi-a dorit, a şi avut!!!, iar eu "făceam" cît cei 3 băieţi la un loc şi chiar mai mult decît atît!!!; de-ar fi doar să amintim că am fost singura din familie care, venind la Bucureşti la 15 ani, la Scoală, evident!!!, m-am înscris într-o Echipă de Fotbal la un Club arhicunoscut, şi am jucat...FOTBAL!!, spre TOTALA dezamăgire a tatălui meu, care mă visa cine ştie ce!!!, dar care, nu mi-a reproşat niciodată că m-am făcut, pentru început...fotbalistă, că mergeam cu o MOBRA -cumpărată de el, ca dar pentru majorat; dar pe care mi-l făcuse însă, neinspirat, cu mult mai înainte de majorat!!!-, fără permis, că-i cafteam, la propriu şi la greu, pe băieţii care mă enervau!!, şi mă cam enervau...că din doi punmi îi culcam la pămînt, după care, acolo jos, le mai administram şi două şuturi în dos "de siguranţă!!"... )
 De cum îl vedeam că a readormit şi s-a pus bine-mersi pe somn, îmi luam picioruşele la spinare şi cu trăistuţa înflorată pe umăr, alergam să-i prin din urmă pe verişorii mei şi să-mi îndes în desagă colăceii, nucile, bombonelele şi alte cele...
Cîntam cît mă ţineau brăcinarii şi mă mîndream nevoie-mare că...am glas!! Că VOCE, NU PREA!!! Aveam io ceva voce, dar..nu absolvisem Şcoala de muzică!!! Erau însă Sărbătorile şi ..nimeni dintre auditori nu cîrtea cînd solfegiile mele erau falseee-falseee şi deasupra tuturor celorlalţi colindători. Ei, să nu exagerăm!!! Cu 3 luni înainte de Sărbători, luam lecţii de la mama, în ascuns (ca să nu ne audă tata; noroc că el era ocupat pînă peste cap cu Banca lui şi cu rău-platnicii după care era nevoit să alerge, pentru recuperarea sumelor, pînă în Seara  Ajunului!!!). Mama avea o voce dumnezeiască! ( Dacă  moşteneam vocea ei, eram MARE acum! Nu mă mai rugam de PRETINU' meu, Petre Moise - Moisică, iartă!!!- să-mi cînte la cîte un eveniment important din viaţă!!!; Ţine-l-ar Dumnezeu aşa bun PRETIN mereu! ) La repetiţii totul trebuia să iasă fără cusur. Io o mai dădeam, cum se zice, "în bălării", dar cu mama nu-mi mergea. Dacă nu corespundeam "cerinţelor" ei, mă excludea din TRUPĂ şi, apoi, nu-mi mai "facilita" mersul cu colinda. Era destul să mă ameninţe că nu mă va lăsa, şi nu-l va mai "adormi" pe tata sau că nu-mi va mai ţine de 6, ca să mă pun serios pe solfegii şi să nu mai falsez!...
Noi, da! Am avut o copilărie..MARFĂ!!! Iar colăceii pe care-i adunam în trăistuţă, drept recompensă pentru reuşita cîntării, deşi unii erau strîmbi şi plini de funingine şi, pe care, uneori, din pricină că ne erau mîinile îngheţate bocnă, îi mai scăpam şi pe jos şi se mai umpleau şi de noroi, erau..cea mai marfă prîjitură!!!, care bătea, de departe, toată gama de prăjituri aduse de tata de la Cofetăria din Tărg!!! Şi erau aşa de gustoşi!! Iar leul? Leul încasat, făcea cît lefa tatei pe-o lună! Şi, credeţi-mă că..avea leafă nu glumă!!! Dar aceşti "lei" adunaţi de mine din colindat, erau..banii mei!! Erau bani munciţi de mine, nene!!! Îi zornăiam şi-i strecuram pe cei de metal, dintr-o palmă în alta, şi-i cîntăream ca pe aurul de mare preţ! Iar pe cei din hîrtie îi fişîiam între deşte, pe la urechile "sensibile" ale fraţilor mei, care, nu ştiu cum se făcea, că ei, întotdeauna adunau, cu mult mai puţin...
A doau zi dimineaţă, mai "cotiza" şi tata, ca RECOMPENSĂ că fusesem ..fetiţa lui cuminte!!! şi nu-l sîcîisem cu insistenţe lacrimogene ca să mă lase la ..colindat!!! Tot el, sărmanul, simţindu-se oarecum  vinovat, îşi cerea scuze că, obosit fiind, a adormit buştean şi că n-a apucat să-mi dea de cu seară una-două bancnote adevărate, din cele...albastre cu BĂLCESCU pe ele!!! Luam banii, îi sărutam mîna tatei şi dispăream, ţopăind bucuroasă că...aveam comfirmarea că..tata nu ştia nimic de...colindatul meu!!! Bucurie...

luni, 15 decembrie 2014

Cuvîntul meu despre "Prigonitorii mei..."

 Cuvînt despre "Prigonitorii mei...."

                                                                             
                                                                           

  Am scris această Carte, căreia, dacă-i dădeam o altă formă şi mai adăugam cîteva ataşamente putea fi cîndva o Carte-document. Zic. Fiindcă am scris despre „bunele obiceiuri” ale sinodalilor BOR. Am scris despre „dragostea” cu care arhiereii şi alţi sus-puşi ai Sinodului m-au înconjurat vreme de mai mulţi ani, despre cîte „sfinte masluri” mi-au administrat în Anul Omagial al Sfîntului Maslu şi al întrajutorării bolnavilor ( 2012) şi de cîte „sfinte binecuvîntări” am avut parte în toată vremea în care eu m-am „încăpăţînat” să menţin în funcţiune un Magazin cu Obiecte religioase ( al meu), încălcînd „flagrant” ( în zisa lor!) o LEGE (a fărădelegii, zic eu), emanată din minţile şi inimile lipsite de frica de Dumnezeu, ale Sinodalilor, Lege care, ea însăşi, prin conţinutul textului, încalcă, FLAGRANT, legea bunului simţ şi a demnităţii umane, încălcînd, totodată, drepturile ce decurg din Constituţia Romîniei -cum ar fi dreptul la liberă asociere şi la liberă practică şi nu numai-, precum şi Legea concurenţei precum și morala morala creștină de care, se pare că Sinodalii Bor, nici n-au auzit, darmite să o mai şi respecte!

Am scris despre acestea şi despre..”alte cele...faceri de bine” ale sinodalilor BoR, pe care le-am mai văzut şi auzit pe ici-pe colo, cît şi despre cum mai pun în practică aceşti „haiduci în sutană”, „legea fărădelegii” pe care o fac după „bunul” lor plac, ei care-şi zic loruşi, tătici spirituali! Personal, eu nu mai văd spiritul, din cauza ceţii dense ce s-a interpus între .. ei şi mine!

  Cu sufletul contorsionat de durere, am scris această carte, care, culmea, printr-o minune, am şi publicat-o, deşi, cînd am terminat Manuscrisul nu aveam nici măcar „o monedă de 50 de bani, a mea, în buzunar!!”

 Cînd publici o Carte e ca şi cum ţi s-ar fi născut un prunc. Bucuria este nemărginită. Ei, dar, la „naşterea” aceasta, eu n-am simţit nicio bucurie! Sau, cel puţin, nu am simţit acea revărsare de inimă pe care-am simţit-o în luna mai, anul Domnului 2014, la apariţia anterioarei mele Cărţi: „Părintele Ilie Lăcătuşu, grabnic-ajutătorul!”

  Nu-s fericită c-am scris despre „făptaşii” din Bor şi despre reprobabilele lor fapte.  N-am avut, după cum v-am spus, nicio revărsare de bucurie, la apariţia Cărţii, în chiar Ziua Naţională a României, 1 decembrie. Dar mă simt de parcă mi-aş fi împlinit o misiune. Mă simt, așa cum am spus și la lansarea Cărții, ca un soldat român întors din Războiul din Afganistan!!Şi simt asta pentru că, de-a lungul cîtorva ani, pe care, întîmplător sau nu, i-am petrecut printre...sutane, şi printre...creştin-ortodocşi, am observat să NIMENI nu a avut demnitatea -acest „curaj nebunesc”- să le spună ipocriţilor din sinodul Bor cît de...IPOCRIŢI sînt!! Ei, iată că eu am comis-o! Le-am spus-o verde-n faţă! Şi încă şi negru pe alb!!! Le-am spus-o fără ocolişuri, fără menajamente! Căci...nici ei nu m-au menajat atunci cînd m-au tot asmuţit, re-re-repetat, preţ de trei ani, o dată  la trei luni, cu PITT-BULII de la Garda Financiară!! Şi, na! Cei care asmuţeau pitt-bulii de la GF asupra mea, erau învăţătorii şi păstorii mei!!!...iar eu..nu eram decît...o „oiţă rătăcită!!!”...Căreia, păstorii au decis... să-i taie capul! S-o sacrifice şi s-o ofere drept jertfă de sînge, pe altarul...jetfei..cainice! Să mă ofere, pe mine, o micuţă şi neînsemnată mieluşea, spre junghiere! M-au oferit, ZEULUI lor -SATAN, cel căruia ei slujesc, cu credincioşie neştirbită!!! Spre...orgasmica lor bucurie!!! Căci biata de mine, tot încercînd să-mi ţin în picioare Magazinul -și prin Magazin, însăși existența mea și felia mea de pîine-, mai „cotizam” La GF, cu sume între 10-30 milioane lei vechi, contravaloarea unei amenzi, conform Legii 103/’92, revizuită, readăugită şi refasonată, casă le dea lor bine la socoteală şi să le intre banu-n cont după Legea facută de ei!!! –Legea mamii lor!!!, vorba lui Ion Săracu al lui Cezar Petrescu ( Ion, cel din romanul „Războiul lui Ion Săracu!!”; cine nu a citit cartea aceasta a lui Cezar Petrescu, a pierdut mult, căci autorul redă, într-o inegalabilă exprimare stilistică, epoeea existenței semenilor noștri din epoca aceea).

  Eu, poate ca mulţi dintre dumneavoastră, sufăr şi mă doare că cei din Biserica în care sînt botezată, şi în care-am crezut, păstorii şi învăţătorii mei m-au falimentat, m-au lăsat pe drumuri şi m-au adus la disperare, ucigîndu-mi, cu încetinitorul, spiritul, pentru un pumn de arginţi pe care, acum ,  îi vor cîștiga, căci ei au deschis sau, oricum, vor deschide în curînd, în 2015, un nou Magazin (al cîtelea???!!!) în spațiul în care am avut eu Magazinul!!! 

Sufăr cînd văd lumea că suferă sau cînd lîngă mine-i un om care plînge pentru că cineva l-a umilit ori jecmănit. Sufăr cînd duhovnicul meu -un preot al lui Hristos şi un om pita lui Dumnezeu- este deposedat de Biserica pe care dimpreună cu ai săi credincioşi a construit-o, dar nu se mai poate bucura de rodul muncii şi a strădaniei sale din pricina acestor hulpavi: sinodalii BOR! Care vor ca numai ei să se bucure de toate cîte le-a lăsat Dumnezeu pe pămînt, numai ei sa manînce și încă gras!!! Numai ei să poarte hainele cele mai frumoase și numai ei să conducă cea mai grozavă mașină ca..nah, doar au depus VOTUL SĂRĂCIEI de buna-voie!!!

Sufăr cînd duhovnicului meu, în loc de cinstea cuvenită, i se întinde, de către mai-marii lui, un potir plin cu...pelin!! Ori chiar cu...cucută!!!

  Am scris şi ce e scris rămîne! Poate ca un DOCUMENT la ceea ce este acum în Biserica al cărei copil încă...sînt!

  Nu le-aş fi spus-o, poate, niciodată, „Prigonitorilor mei din Sinod”, cu..atîta ”dragoste”, însă ”nevoia s-arăta să le-o spun ca să mă răcoresc şi, poate, să mai răcoresc şi pe alţii” şi să-i răcoresc şi pe preoţii cărora li s-au tot „subtilizat” Biserici la cheie, Biserici pe care Sinodalii le-au oferit, mai apoi, acoliţilor lor, „doctorilor docenţi” (în ”Teologie”, fireşte!!!), drept ofrandă pentru „doctoratele” lor! Să-i răcoresc pe preoţii lui Dumnezeu care trudesc din greu, arînd şi semănînd pe Ogorul lui Hristos, străduindu-se, nu să-nalţe Măreţe Catedrale -Ziduri Reci, fără suflare de viaţă-, ci să adune suflete pentru Hristos şi să ţină aprinsă flacăra Luminii Sfinte în sufletele noastre! Slavă lui Dumnezeu că mai avem încă dintre aceștia!

  Vă ofer spre lecturare o „delicioasă” Carte, scrisă cu suflet din suflet şi cu lacrimi de sînge și cu nemărginită durere! Căci mi-am jelit cu amar închiderea Magazinului  -deh, „de bună voie şi nesilită de nimeni”, a trebuit să-l închid, ca să nu le mai stea-n gît  „Prigonitorilor mei din Sinod”, ci să le ofer Pacea şi Liniştea mult dorite, pe care ei n-au fost în stare să le gestioneze, cît şi exclusivitatea încasărilor din vînzarea Obiectelor de cult! 

Vă ofer Cartea, şi m-aş bucura s-o lecturaţi şi să luaţi din ea ceea ce este bun! Fiindcă eu cred, şi cred cu tărie, că am pus şi ceva bun în carte, în afară de obida mea şi nişte..umile păreri despre...! Trebuie doar ca dumneavoastră să descoperiţi, citind Cartea!

  Toată darea cea bună şi tot darul cel desăvîrşit, pogorîndu-se de la Părintele Luminilor, să fie peste voi toți, cititorii mei, şi să vă bucuraţi de iubirea lui Dumnezeu acum şi în veac!

                                                                     Antoaneta Radoi -de la Vrancea

 





FRICA sau IUBIREA de Dumnezeu?

                        FRICA sau IUBIREA de Dumnezeu?

    Auzim adesea printre creştini: Nu face „asta”, că „te bate Dumnezeu” şi ajungi în Iad!
 Încă de mici, mulţi dintre noi am crescut în această TEROARE, a FRICII de Dumnezeu! Părinţii noştri, mulţi dintre ei, fără să aibă o reală înţelepciune, cu superficialitate ori, poate, prea ocupaţi, cel mai adesea, ne ameninţau cu ”bătaia lui Dumnezeu” dacă..”aia şi aia!!”, inclusiv aceea că nu voiam să mîncăm tot din farfurie ori refuzam anumite mîncăruri care nu ne plăceau nouă, încă înainte de a le fi gustat sau dacă nu voiam să dormim la prînz, ca să creştem mari! Şi ca să ne convingă, ne ameninţau cu..”bau-bau!!!”, nimeni altul decît...Dumnezeu!
 Mai aud încă şi azi pe mulţi „ameninţîndu-şi” copilul cu: „te bate Doamne-Doamne, dacă nu faci AIA ori AIA!” Aşa am crescut mulţi dintre noi (nu e și cazul meu! Mama îl folosea pe "Sf Nicolae, vestita nuelușă, care stătea doar, trimfătoare, într-un cuier, pe post de sperietoare, fiindcă ai mei părinți nu o utilizau niciodată, dar ”Sf Nicolae” , prezent în cuierul acela, ne era cel mai SFÎNT pedagog!!!, fără ca măcar să se miște vreodată din cuierul acela!!! ) şi, din păcate, acum după ce am crescut, ne-am alfabetizat/maturizat şi am avut acces liber la Biblie („singura care ne-ar putea lumina”), tot aşa într-o nebuloasă am rămas. Şi, nu-i decît vina noastră!
  Dumnezeu nu este TERORIST! Nu este din reţeaua Al-Qaida!!! Dumnezeu este...DRAGOSTE! Este...IUBIRE! Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu, UNUL NĂSCUT, IISUS HRISTOS, ca ACESTA să moară pentru noi! Pentru...ÎNVIEREA NOSTRĂ (spirituală)! Din IUBIRE pentru noi - care sîntem creaţia Sa!!!-, L-a dat! Şi, tocmai de aceea El cere de la noi...IUBIRE! NU FRICĂ! Ci...IUBIRE!
  Trebuie să învăţăm să facem distincţia clară între iubirea de/pentru Dumnezeu şi FRICA de Dumnezeu! TREBUIE să învăţăm FRICA de Dumnezeu, nu ca pe o TEROARE, ci ca pe o IUBIRE! Şi tot ce facem în viaţa noastră, să facem din Iubire, nu din Frică. Adică, să avem acea iubire de/pentru CREATORUL nostru, pentru Domnul şi Stăpînul nostru, acea iubire care să-L onoreze şi să-L bucure că ne-a creat şi că sîntem fii ai Lui! Şi aşa prin faptele noastre să-I aducem bucurie, aşa cum copiii noştri, fiind cuminți și învăţînd bine, aduc premii şi diplome de la Şcoală! Şi atunci, mare este bucuria părinţilor! Aşa să-L bucurăm şi noi pe Dumnezeu, pe Tatăl nostru, prin faptele noastre bune şi prin străduinţa noastră de a-I păzi şi împlini PORUNCILE!
  Facem adesea rele. Uneori ne mai „trezim”, ne mai vine cîte-o străluminare şi ne mai dezmeticim din „beţia patimilor”, dar o facem adesea, doar de Frica IADULUI sau, cel mai adesea, de frica legiuitorului pămîntean și a pedepselor acestuia, dar nu avem o părere de rău pentru faptele noastre rele, nu încercăm, nu ne străduim să ne pocăim, să nu mai facem rele, avînd ca argument faptul că-L iubim pe Dumnezeu! Ceeace-i un lucru grav! Fiindcă Dumnezeu nu vrea de la noi FRICA de EL, ci vrea de la noi DRAGOSTEA de şi pentru EL! Şi nu ne-o vrea cu orice preţ! Ci ne-a lăsat LIBERTATEA de a alege!
  Dumnezeu ne-a dat CUNOAŞTEREA! Toţi, încă de la naştere, avem cunoaşterea. Prin FAPTELE noastre rele, o pierdem în timp. Dar, Dumnezeu, CARE ne iubeşte ( pentru că noi sîntem creaţia Sa şi sîntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa!!), ne-a dat un ÎNGER Păzitor, care permanent stă în prezenţa noastră şi el, acest ÎNGER Păzitor, ne călăuzeşte. Noi doar TREBUIE să fim atenţi la ceea ce ne „vorbeşte” Îngerul nostru, la ceea ce ne insuflă! Şi ascultîndu-l, să mergem pe drumul cel bun, adică pe...Cale, renunțînd la răutăți.
  Ar trebui să punem accent mai mult pe IUBIREA de Dumnezeu decît pe FRICA de Dumnezeu! Să dăm valoare IUBIRII de Dumnezeu, NU FRICII de Dumnezeu! Şi din IUBIREA de Dumnezeu, nu din FRICA de Dumnezeu, să ne străduim, să-I facem pe plac, păzind cu stricteţe PORUNCILE, căci...pentru noi le păzim! Ca să fim „fii ai Celui Preaînalt!” şi „moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor!”
Să ne străduim, aşadar, să protejăm IUBIREA lui Dumnezeu și să ne bucurăm de ea!
Un mod esenţial de a păstra, de a proteja această INESTIMABILĂ Iubire, este aceea de a împlini Testamentul Mîntuitorului Hristos, şi anume: „Iubiţi-vă unii pe alţii, ca să fiţi fii ai Tatălui Ceresc!” (a se vedea/citi Biblia: Matei5, 44-48; Ioan)
 Noi, deşi ne considerăm creştini, ignorăm adesea această sublimă Poruncă, ignorîndu-L şi mîhnindu-L astfel pe Dumnezeu! Ignorînd spusele Mîntuitorului, ne depărtăm de IUBIREA Sa faţă de noi şi, cel mai ades, nu ne pasă! Trăim într-o continuă nesimțire, căreia unii, sublim, îi spun: nepăsare!... Dormim somnul MORȚII!...
  Facem milostenie, aducem daruri la Alrar, dar uităm să...IUBIM! Şi „uităm”, pentru că...nu avem Frică şi, totodată, nu avem Iubire de/pentru Dumnezeu, Cel Care ne-a dat porunca IUBIRII! ( Ev Ioan 7-17, Matei5, 44-48. Puteţi citi şi cap 5 şi 6 şi...toată Biblia din scoarţă-n scoarţă, „căci ea...va va călăuzi!!!”, zice Andrei Şaguna )
Ce înseamnă să iubim? Înseamnă să nu fim făţarnici!, în primul rînd. Să nu iubim din interes! Înseamnă să fim înţelegători faţă de „neputinţele” altora! Aşa cum ne învăţa vrednicul de pomenire, părintele Teofil Pârâianu, „orbul de la Sîmbăta”. Dacă învăţăm să avem iubire de Dumnezeu (NU FRICĂ!!!), toate le vom face cu...iubire. Şi atunci, vom învăţa să-i iubim, inclusiv pe cei care ne fac rele. Căci aşa ne porunceşte Hristos Dumnezeu: „Iubiti-vă unii pe alţii...” ( Matei) Şi întru aceasta, adaug: „Ferice de cel ce aude cuvîntul lui Dumnezeu şi-l împlineşte pe el!” În fapt, eu cred că toată Scriptura este rezumată în Fericiri, în Predica de pe Munte, în Porunca Iubirii! În acestea constă Legea Creştinismului!...autentic.
 Sînt multe de spus, dar spaţiul alocat, nu-mi permite o expunere explicită. Un singur lucru aş vrea, negreşit, să adaug, şi anume: împliniţi măcar PORUNCA acesta: „Dacă îţi vei aduce darul tău la Altar şi acolo îţi vei aduce aminte ca cineva are ceva împotriva ta, lasă darul tău înaintea Altarului şi mergi de te împacă cu acela şi apoi, venind la Alar, să aduci darul tău!”( Matei 5, 23-24), fiindcă acolo, în Altar, pe Masa de Jertfă, Hristos nu aşteaptă darul tău cel întinat, ci aşteaptă pocăinţa ta deplină!
 Creştinule: IARTĂ ca să fii iertat şi IUBEŞTE ca să fii iubit!
 O urare am să vă fac tuturor ( Şi celor care mă iubiţi şi celor care...nu mă iubiţi -Iubească-vă Domnul pe voi! ): „Toată darea cea bună şi tot darul cel desăvîrşit, pogoare-se peste voi, de la Părintele Luminilor, acum şi în veac!” (Protosinghel Nicodim Bujor )
                               Prozator: Antoaneta Rădoi -de la Vrancea
                                          (15 dec 2015)
                                                    


(Cuvînt scris pentru Revista/Buletinul Parohial)

luni, 29 septembrie 2014

Cu recunoştinţă, părintelui Arsenie Boca

 Şi eu, poate ca mulţi alţii, m-am bucurat de binecuvîntările Cuviosului nostru părinte Arsenie Boca. Întru aceasta am să-i aduc, şi eu, astăzi 29 sept 2014 ( la ceas aniversar!!! ) cu recunoştinţă, un..Pios Omagiu!
                                                               


duminică, 1 iunie 2014

Ştire TiVi: Maşina arsă la Ciolpani-Ilfov...

   2 iunie 2014
 Ştire: O maşină a ars în şosea în dreptul localităţii Ciolpani, jud Ilfov!, aud şi văd eu ştirea la Tivi...
 Dintr-o dată-mi aduc aminte de maşina mea..
 Cu 10 ani în urmă, în 2004, mi se calase motorul şi-mi luase foc tot în şosea, în dreptul localitării Ciolpani!!!  Şi eu care pusesem "incidentul" de-atunci pe seama unor alte "auspicii"!!!
 Aşadar, se pune problema unei revizuiri a situaţiei / situaţiilor şi chiar a zonei...Ciolpani, Ilfov!

duminică, 11 mai 2014

O alta noua zi din viata si activitatea mea; 9 aug 2013

   Zi de zi, trecînd pe sub Deal ( al Patriarhiei ), înspre servici, dimineața, îmi fac semnul crucii, și-i strig din departare Sfintului Dimitrie, rugîndu-l să aibă grijă și de mine, să mă pomenească înaintea Domnului, că o să ajung, eu, intr-o zi, pe sus, să-l onorez cumva măcar cu o plecăciune... Dar fiindca aproape in fiecare zi ma grabesc si sint in intirziere, nu mai apuc, de prea multa vreme, sa urc in Deal, ca sa-mi tin promisiunea...

  Astazi am ajuns in zona ceva mai devreme, asa ca imi misc mergatorii la Sfintuțul Dimitrie. Bucuroasa zburd apoi, precum un mielut, pe tăpșan in jos...

 Inarmata de acasa, cu vreun ceas de rugaciune si, mai apoi, de o inchinaciune inaintea Sfintului Dimitrie, ajung la servici, aproape convinsa ca nimic nepotrivit nu-mi va tulbura linistea zilei...

 La munca insa ajunsese de cu zori amica mea -care are cheia de la Biroul meu-, si trona la computer butonind pe feisbuc, probabil. Pina aici nimic rau... Ce-o fi cu ASTA de s-a trezit cu noaptea-n cap!, m-am intrebat, fara sa indraznesc sa gindesc cu voce tare. Nu de alta dar, ASTA-i Cruella 2. Daca cumva i se pare ei cum ca n-ai intimpinat-o cum se cuvine, te incarci de ”Doamne ajuta!”, cit ai zice: pește. Si-apoi nu te mai speli cu toata Dimbovița. Drept pentru care "m-am scurs" pe linga ea, fara sa-i intrerup peripluu feisbucian... Profit de ocazie si ma retrag intr-un coltisor. Dar n-apuc sa respir ca imi invadeaza habitatu' niste cunostinte. 

 Sporovaim despre una-alta, vro' juma' de ceas, dupa care "intrușii"pleaca. 

Nu ma instalez bine la Birou ca vine un pictor sa-mi prezinte niste lucrari. Nu vreau sa "vizionez" nimic intrucit ii stiu lucrarile pe de rost. Dar omul insista! Are nevoie de bani, drept pentru care imi face capul arsice. Ii spun ca nu este cazul sa mai despacheteze "lucrarile" pentru ca nu cumpar  nimic. Dar el nu se lasa si vrea cu orice pret sa-mi "salte" banii. Nu cumpar nimic spre disperarea lui. Atunci ma roaga ca macar sa-i imprumut 20 lei. Scot 20 lei si-i dau. Instant, sare ca arsa amica mea, argumentindu-mi ca avem nevoie de bani si ca o sa dau faliment daca mai fac "pomeni". Imi sar, si mie, tot instant, capacele, pe ea. Nu-mi place cind cineva se baga in "ciorba" mea, fie ea buna sau rea... Si cind fac ceva, fie ca am facut bun sau rau, e sctrict problema mea,si nu-mi place sa-si de cineva cu parerea, chiar daca acel cineva imi este foarte apropiat. Drept pentru care au avut loc un schimb de replici taioase si cu...adresa. Dupa care amica mea s-a dus in treaba ei. 

La nici 2 minute, baga capul pe usa o tînără si intreaba: 

-pot sa intru?
-desigur!
-m-a trimis mama. Are un lant de aur. Vrea sa-l vinda!
-Nu ma intereseaza! Te rog sa pleci! Aici nu-i Amanet!...
-Bine! Bine!...
Offf!!!... 
 Pictorul plecase, dar lasase in urma sa o dîră, un miros indefinit, ca acela din casele cu bolnavi de TBC. Un gind ma duce chiar inspre acolo. Omul acesta este subtirel ca un fir de ata. Un fel de omuletul lui Gopo. Parca nici n-ar avea intestine. Pielea si osul de el.  Desi-mi pare rau, nu prea pot face mare lucru  pentru el. Are talanti nenumarati, insa situatia lui materiala nu-i permite sa faca lucrari care sa poata fi si vandabile. Personal, i-am achizitionat o multime de lucrari, incercind sa-l ajut. Lucrari pe care le voi bea cu apa ne-nceputa, dat fiind faptul ca nu-s facute cum trebuie. 
 Nu stiu ce face cu banii, poate-i bea, poate are casa mare...Tot ce stiu este ca niciodata nu are bani, si..oricit de multi i-ai da, el a doua zi, nu mai are niciun ban. Plus ca nici nu-si manageriaza situatia cum trebuie. Niciodata  nu se ingrijeste sa mearga si sa-si cumpere culori, pensule, lemne, etc..etc..lucruri fara de care un pictor nu poate exista... in fine..a plecat...sa-si incerce in alta parte norocul...Poate gaseste "alti fraieri", mai deschisi la mîzgălelile lui... Are talanti cu nemiluita, doar ca... asta e! Dă rasoleală... Nu stiu ce sa mai zic..Soarta?!!!
 Pleaca pictorul, pleaca amica mea..respir usurata...AȘ!!!
In trecere, baga capul pe usa Biroului, un tinar care-si cauta de lucru. Frumusel, prezentabil, ager la mine si de mult bun-simt. Schimbam citeva cuvinte. Imi zice ca s-a mutat de la ruda mamei sale, intrucit aceasta nu-l mai putea tine. Deh`, vremurile-s grele... El a gasit de lucru in Anglia si asteapta sa procure bani de drum..Domnul sa-i ajute! Ii înmînez o banana. E singurul aliment pe care-l am la indemina. Il ia timid. Sigur ii este foame...Maninca banana, dupa care pleaca...
Toate acestea imi lasa un gust amar... Nu pot face nimic pentru nimeni. Personal, nu mai pot face mare lucru nici macar pentru mine...
Vinzarile sint zero. De-abia ce mai incropesc sa achit chiria magazinului. Proprietarul spatiului nu vrea sa dea la pace, nicicum. Nu vrea, nici in ruptul capului sa lase niciun șfanș de la el...Asta e! Iar clientelă ioc! Plus Boru-n capu' meu cu MONOPOLU' lor imbecil...care-mi trimit GARDĂ după GARDĂ după..GARDĂ! Economia de piata...
Intreg cvartalul de magazinase, de-abia se mai tine pe picioare. Toti sintem in pragul disperarii... Nimeni nu mai cumpara nimic. Toti care-mi intra in Magazin vor sa le dai, daca s-ar putea, de pomana...Nu stim unde se va ajunge, dar...nu se intrevede nimic pozitiv...
 Şi..s-a făcut că, "de bună voie şi nesilită de nimeni", am încheiat "afacerea", în oct 2013...Graţie "iubirii de semeni" revarsata ”cu generozitate” asupra mea, din..Deal! In cascada!!! Doamne, voiam sa-Ți zic sa le răsplăteşti lor după "dragostea" ce-mi poartă, dar mă-ntorc și zic precum Domnul Hristos cînd era pe cruce a zis: Tată, iartă-le lor, că...poate nu știu ei ce fac!!!

luni, 5 mai 2014

Bunului părinte Cristian Baroianu


      În memoria bunului părinte Cristian Gheorghe Baroianu, plecat prematur dintre noi:

              Termene incerte

.....
Moartea nu stă-n boli, şi nu stă-n gînduri,
Ea s-a scris la data zămislirii,
Nimeni n-o citeşte printre rînduri,
Nu stă la-ndemîna omenirii.

Lent îi este pasul cînd o cheamă
Cel care să lupte nu mai vrea,
Şi ce repede la drum se-ndeamnă
Cînd nu-i timp să te gîndeşti la ea.

Dar, la urma-urmei, ce-i o moarte
Decît izbăvirile din greu?
Poate, de aceea-i scrisă-n Carte,
Doar de mîna unui Dumnezeu!
.................................................................De Dori Lederer
                                                        ( o româncă din Portugalia )

luni, 21 aprilie 2014

Religia mea

                                  Religia mea

   - Ce religie ai?, mă întreabă dăunazi, un amic.
- Sînt o persoană cu vederi religioase, am frică de Dumnezeu, şi încerc din răsputeri să  mă ţin cît mai departe de ispite, deşi nu totdeauna reuşesc, îi răspund acestuia. Răspund astfel, nu dintr-o lipsă de responsabilitate faţă de religia în care am fost botezată, ci din dorinţa de a nu crea, iarăşi, controverse obositoare, agasante chiar, pe tema cultelor.
  Tot mai des se stîrnesc, astăzi, controverse. Dispute încrîncenate “vizualizez”, cel mai adesea, pe NET, şi  nu numai.
  Unii mai religioşi decit altii, aparţinînd diferitelor culte se “asasinează” reciproc revendicîndu-şi-L pe Dumnezeu, după cum îl sfătuiesc "dascălii" lor.
  Disputele dintre creştinii ortodocşi, cu “milenarele pretenţii”( doua mii de ani de creştinism ortodox!!!) …!!!, care sînt înfruntaţi, la rîndul lor, cu “dîrzenie”  de către aparţinătorii altor confesiuni, sînt la ordinea zilei. Atît de încrîncenaţi sînt unii adepţi, încît, cred că, dacă s-ar afla faţă-n faţă, ar curge sînge…Şi-şi mai spun creştini!!!...Şi unii şi alţii. Unii mai mult decît alţii. Şi-şi dispută, fiecare în parte, un Dumnezeu în care cred -zic ei- uitînd, în fapt că: DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE! Este iubire! Este modestie. Este blîndeţe şi bunătate….Este toleranţă…Este… IERTARE!.
…Aşa un sentiment amar mi-au lăsat disputele, intrînd, de cîteva ori pe un site de profil, încît în ultima vreme nici nu am mai accesat paginile respective. Ultima oară am ieşit “biciuită”, rău de tot, de biciul opinanţilor, fiindcă-am îndrăznit să emit o altă opinie decît a lor, şi nu ştiu ce-ar fi ieşit dacă, prin absurd, m-aş fi aflat faţă-n faţă cu aceştia…
  Am pe cineva, foarte drag mie, care este de altă confesiune decît a mea, în sensul că aparţine, numeric, unei grupări religioase, fiind membru al unei confesiuni cu alte “vederi” decît cele ortodoxe. E sufficient să abordez o opinie uşor separată, legată de ceea ce a învaţat el acolo, în Adunarile lor, că şi ia  foc. Atîta patimă pune în discuţie, încît ne-am putea lua chiar la bătaie, dacă n-aş fi, un pic, mai atentă la modul cum pun problema. Cu toate acestea, aproape toate încercările mele de a purta o conversaţie echilibrată şi în termini creştineşti, au eşuat, de fiecare dată. E de ajuns o scînteie şi transformă, ceea ce se voia, în intenţia mea, a fi o discuţie obişnuită, aşezată, într-o adevarată dispută. Orice termen de care mă folosesc, îi dă amicului meu “tema” pentru un adevărat discurs. Un teren de luptă, mai précis.
  Cunoscător al Sfintei Scripturi, virgulă cu virgulă, dă acesteia o interpretare care aproape că te convinge că lucrurile stau exact aşa cum ţi le înfăţişează el -şi gruparea religioasă din care el face parte- şi, aproape că mă convinge să cred, de multe ori, după disputele noastre, că sînt în înşelare, în religia mea. Şi aproape că ar reuşi să mă convingă dacă nu ar vorbi, dacă nu şi-ar expune spiciul cu atîta patimă şi cu gesticulări spaţiale… Aproape cu ură, aş zice. Şi tocmai acest lucru mă trezeşte…
…Dumnezeu i-a harazit, acestui om, multi talanţi. A lucrat cu multă migală, cu meticulozitate, minuţios, la cearea lui. Frumos la chip, aproape angelic, musician, poet, pictor, intelligent -nativ- …pare un om blînd -şi chiar este-, şi oarecum aşezat la vorbă şi la faptă. Pare şi chiar este! Dar toate pînă…la momentul discuţiei pe teme religioase Atunci devine, dintr-o dată, altfel. Se încruntă şi se înnegreşte la faţă. Apasă cuvintele, găsind  "argumente”  solide, din care nu lipsesc citatele biblice -la obiect, add litteram-, dar şi cîteva “epitete” fermecătoare la adresa mea şi a religiei mele, dar cu precădere, la adresa mai-marilor religiei mele, cărora, din păcate, nu le pot lua apărarea, pt că au destule insuficienţe. Drept pentru care, gata!!!, mi-a închis gura amicul meu!...
 Creştinismul, în esenţa sa, constă, în fond, în sfinţirea sufletului. În a te strădui să fii mai bun…
…A fi creştin, în opinia mea, înseamnă a fi ..generos. O generozitate izvorîtă din blîndeţe. Blindeţe izvorîtă din bunătate. Bunătate izvorîtă din dragoste. Din dragoste faţă de Cuvîntul Domnului, care ne învaţă, ne porunceşte chiar, să avem dragoste faţă de aproapele, indifferent cine este acest aproape. ”Cum ţi-e viaţa aşa ţi-e şi credinţa!”, zicea Pr. Arsenie Boca. Dar eu aş îndrăzni şi aş pune în ordine inversă cuvintele părintelui Boca, şi aş zice: cum ţi-e credinţa aşa îţi e şi viaţa!...
Personal, sînt… un stînjenitor monument de superficialitate, în multe privinţe, dar, ca orice om, cred, am, şi eu, profunzimile mele, măcar în anumite lucruri. Şi cred, cu tărie, spre ex, că, în fiecare dintre noi, există CEVA-ul acela care, mai devreme sau mai tîrziu, ne va unifica în cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa încît să facem lucrurile bine-plăcute LUI! Cred -şi sper!- că va veni o vreme cînd nu vom mai fi: evrei sau masoni, ortodocşi sau catolici, adventişti sau musulmani, baptişti sau stilişti. Visarionişti. Bărbaţi sau femei, şi/sau mai ştiu eu ce alte “invenţii religioase”, ci  vom fi: OAMENI…vom fi CREŞTINI, cu majuscule, stăruind în cunoaşterea lui Dumnezeu, în aşa fel, încît, fiecare dintre noi, să-L aibe în inima lui, în mintea lui, în viaţa lui, în toată vremea şi-n tot locul! Ca astfel să ducem o viaţă care să  ne recomande la…Dumnezeu. ”Măsura credinţei în Dumnezeu, să ne fie măsura vieţii!”
…………………………………………………………………………………………….
…Nu din vorbele noastre, ci din faptele noastre să reiasă credinţa noastră! "Căci poţi fi un cunoscator şi un bun orator al citatelor Sfintei Scripturi, dar un slab interpret”. Un practicant de mîna a-doua. Un “creştin la fără frecvenţă”, cum m-a catalogat pe mine un oarecare, într-o zi, pentru că adusesem nişte critici cuiva la care ţinea.
  Să aplici învaţătura Sfintei Scripturi în viaţa ta, să încerci să trăieşti respectînd Poruncile lui Dumnezeu!  să nu uiţi, niciodată ceea ce Hristos Însuşi iţi porunceşte în: ”Iubiţi-vă unul pe altul, şi fiţi iertători faţă de cei care vă greşesc…!” Poruncă în care, eu, cred că se regăsesc toate celelalte porunci- . Aceasta este adevărata religie!
Aceasta aş vrea să fie religia mea şi a altora! A tuturor semenilor mei, indifferent de confesiunea din care fac parte. Hristos s-a răstignit pentru noi toţi! Şi eu zic, c-ar fi ideal dacă nu L-am mai răstigni şi noi, iar şi iar, cu doctrinele noastre! Ci doar să facem ceea ce EL ne-a poruncit, în Porunca Iubirii, şi mai ales să luăm seama măcar la una dintre Fericirile din Predica de pe Munte, şi anume: "Fericiţi cei care ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi-l împlineşte pe el!"