duminică, 30 iunie 2013

Voioşia părintelui Nicodim Bujor

  Am tot spus, pe aici, şi prin alte locuri, despre cum mi se înfăţişează părintele Nicodim Bujor, din fotografia lîngă care arde candela. Am tot spus că, sînt perioade în care mi se înfăţişează zîmbind enigmatic, alteori trist, abătut, alteori pur şi simplu vioi, vesel, chiar. O să postez aici, fotografii  făcute de curînd, cu telefonul, rudimentare. O să vă spună, de la sine, care-i starea lui, şi chiar şi a mea...părintele, privirea lui, fiindu-mi, mie, ca un barometru...






Cuviosul Arsenie Boca

    Cuviosul pr Arsenie Boca...acasă la mine... neînţelegînd, nici eu: DE CE? 

 Nu pot spune că am o relaţie specială, cu acest mare duhovnic al românilor, sau, poate că, tocmai am, şi nu-mi dau seama...

  Mi-a dat nişte "bice", de numa-numa. O dată în april 2009, "printr-o femeie în negru", ce se afla la Pangarul din Curtea Prislop-ului -despre care, încă, "n-a sosit vremea" ( în zisa părintelui meu, drag şi scump, Nicodim Bujor ) să vorbesc. Şi altă dată în 2010, 13 sept . Ce zic eu bice? Adevărate bătăi...de..bătăi!!!...Şi asta, după ce i-am adresat cu lacrimi de suflet amar, cele mai fierbinţi rugăminţi pe care le-am făcut vreodată...

 Dar, după ce "mi-a tras" bătaie, şi m-am înveninat cu vîrf şi îndesat în 2010, tot el, Cuviosul Arsenie, s-a înduplecat şi a rezolvat problema, deşi, personal, nu i-am mai adresat nicio strigare.

 Singura dată cînd l-am chemat, în mod cu totul special, după "faza din 2010", a fost în februarie 2013, şi ..nu s-a lăsat prea mult rugat. Ci, pe loc, în chip minunat, şi deloc nădajduit de mine -căci nu m-am rugat cu credinţă, ca şi cum aş şi fi primit, ci m-am rugat, aşa.a.a.a... ca să mă aflu-n treabă..şi asta pentru că o doamnă, după ce "mă bătuse la cap", mai toată ziua, la servici, seara pe la orele 23,30, mă mai sună şi la telefon, ca să-mi zică, insistent, să fac, negreşit, rugăciunea Cuviosului Arsenie Boca, în care, dna respectivă avea încredere maximă.

- O să fac, doamnă!, i-am zis ca să scap de gura ei. 

Doamna aceea era foarte încrezătoare. Eu , nu!...

 Fusesem la Prislop, extrem de încrezătoare, de două ori, în două împrejurări diferite, la o distanta de 3 ani una de alta, şi-o primisem "sub centură", cu maximum de eficienţă... Şi-acum, cînd auzeam pe cîte cineva că, vai!, ce minuni a făcut pr Arsenie, şi că Vai!, una-alta...mă cutremuram, şi-mi ziceam, în sîn: 

- Măi, da' păcătoasă tre' să mai fiu eu, dacă, oamenii aceştia, în grup, îl mărturisesc, cu-aşa sîrg, pe Cuv Pr Boca, iar mie, mi-a dat, din plin, atîtea bîte!!!...da' ce bîte!!!...

 Şi na, acum, avînd în minte, cele petrecute -de neuitat, în veci!!!- cum să-i mai stau eu, în faţă cuviosului, şi să-l mai rog? Never-ever!... Dar, fiindcă femeia insistase, şi pentru că, eu, am promis, trebuia, musai, să-mi ţin cuvîntul. Cam greu, dar..trebuia! 

Mă uitam, aşadar, la ditai portretul -60/80-, pe care-l mai adusesem şi acasă de la servici ( unde-ar fi  stat cu mult mai bine! -zic-), şi nu-ndrăzneam să-i cer, părintelui Boca, vreo favoare! Ba mai aveam impresia că mă priveşte sfredelitor şi critic...şi încercam să-l evit...dar nu prea puteam, pentru ca il POSTASEM in sufragerie, unde petrec mai mult decit in oricare incapere...drept pentru care ma tot urmareste cu privirea-i sfredelitoare, si critica...

...................................................................................................................................................................

- Offff, părinte!, îi zic...uitindu-ma la portret. Tu ştii de ce-ai venit în casa mea! Dar, iată că, de vreme ce-ai venit, eu o să-ndrăznesc, deşi, mi-e tare peste mînă, avînd în vedere precedentele...Aş prefera, mai degrabă, să nu-ţi atrag atenţia asupra mea, căci...mă tem! Dar, de dragul ucenicei, sfinţiei tale, iată-mă-s! Şi, pentru dragostea ei, ascultă-mă, te rog! ( Şi mi-am pus genunchii la pamint, si-am i-am citit Paraclisul {(care-i foarte frumos alcatuit -cinste celui care l-a intocmit!-), după care i-am pus în faţă problema care mă ardea}.

 Nu mică ne-a fost mirarea, mie şi contabilei mele, cînd a doua zi, la ora 9, în holul Sediului Gărzii Financiare, comisarii care trebuiau să ne ia la puricat tona de acte ( pe care le mai puricaseră "în amănuntul amănuntului", încă în vreo două-trei reprize, anterior -"la comanda", din 3 in 3 luni!!!..., atît de amănunţit  încît, practic, n-ar mai fi avut ce purica ), pe care ni le ceruseră pentru verificare-re-reverificare, ne-au expediat acasă...

 Eu, îi zisesem, cu obidă contabilei, în drum spre Garda Financiară:

 - Dragă Gina, astăzi nu am cuvintele la mine! Drept pentru care o să-ţi fac bucuria şi n-o să mai scot niciun cuvînt în apărarea mea. M-am săturat! M-am săturat! Sînt plină, pînă la refuz, de obidă! M-am săturat de controale, m-am săturat de sărăcie, de boală, de Patriarhia  ( care-mi mănîncă sufletul din mine, cu "recomandarile lor fratesti", la GF ). M-am săturat de Firma lu' Peşte prăjit, de clienţii pe care-i aştept o viaţă ca să-mi cumpere o punguţă cu tămîie de 1 leu  ( şi, pentru aia fac comentarii, şi tot ar vrea să le dau şi sufletul meu de-a pomana ), cînd eu am investit cu mult peste 2 miliarde, plus toată inutila osteneală, că-s datoare vîndută, PE VECIE, c-am muncit ca o roabă 24/24, şi n-am avut în 8 ani o zi odihnă ( nici vreo bucurie! ), şi nici tihnă noaptea, nici vreun leuţ recuperat  ( parcă-i un blestem pe capul meu; cooperativa munca în zadar!!!; iar pagube, de parc-aş fi omorît-o, eu, pe mama, şi n-ar fi murit, biata de ea -Dumnezeu s-o ierte!-, de moarte bună.. )! Azi, am să le fac bucuria, să-i las să vorbească doar pe ei! Şi-aşa, e inutil să mă mai lupt cu morile de vint! S-au pus pe capul meu să mă desfiinţeze, cu ordin de la "împărăţia din Deal", şi gata! Ei au puterea aici pe pămînt. Ei şi stăpînul lor, Satan! Iar eu, ca un miel numa' bun de junghiere! Gata, nu mai pot. Am clacat! Mă simt foarte rău! M-a rupt coloana toată noaptea! Abia m-am putut da jos din pat. Nici n-aş mai merge la GF. Nu mă mai simt în stare să-i înfrunt! Nici nu mai vreau! Le-am zis Sfinţilor, Maicii Domnului şi lui Dumnezeu, să se ocupe ei, că eu, chiar nu mai pot! Mi-e indiferent!  Cred c-am să cad la pat!...simt asta... M-au stresat maxim! Şi nu mai rezist. Am şi eu o limită! Nu mai pot! I-am pus înaintea părintelui Boca, şi l-am rugat să facă el, după cum o şti. M-a bătut la cap o ucenică de-a lui, aseară, pînă la ora 24,00, şi pt că-i promisesem c-o să-l rog, pe pr Boca, sa  intervina, am făcut-o!...

  I-am zis toate astea, contabilei, într-o avalanşă, apoi am tăcut, amîndouă, pănă la sediul GF. Contabila mea, nici nu-i prea vorbăreaţă. Ei, îi scoate omu' vorbele cu cleştele. În schimb eu vorbesc cît pentru 10. Acum însă am tăcut. Doar la intrarea în Sediul ăla, în Sala paşilor pierduţi..., mi-am adunat puteri ca să-mi  anunţ sosirea şi prezenţa....Într-o lehamite totală...

Apoi, în doar cîteva minute, apare comisarul gifiind de alergatul pe scari,  si ne expediază acasă!!!.., încheind cu noi, socotelile, într-un mod, cu totul şi cu totul ..neaşteptat...

 Că am mai fiert eu, în suc propriu, încă vreo săptămînă ( şi fierb, şi-acum!!! ), şi că, mai apoi, de la Paşti, am şi căzut la pat  -stare în care mă aflu, încă; pînă cînd ? Numai Domnul ştie!-, răpusă de Sciaticul meu, caruia i-am oferit atîta stres incit şi-a amintit că exist... este altceva! Dar, atunci, mărturisesc, cu toată largheţea că: am fost ascultată! Şi încă de cine? De pr Boca! A făcut, cu mine, o DEMONSTRAŢIE de FORŢĂ! O altfel de "demonstraţie de forţă", de data aceasta. Şi, nu pe măsura credinţei mele. Ci pe măsura credinţei acelei femei! Care aproape că, m-a obligat să-l strig pe pr Boca! Iar eu, asta am făcut ( pentru onorarea cuvîntului dat femeii; nu cu credinţă )! Iar părintele, m-a răscumpărat!

 Slavă, Ţie, Doamne, întru Sfinţii Tăi, întru care ai binevoit!




Un minut cu Maica Domnului, cu pr Nicodim Bujor şi cu Sf Antonie, al cărui nume îl port

  Într-o lingură, se află arh Mihail., si în rama micuţă-micuţă, Sf Serafim de Sarov, care, printr-o reală minune, m-a primit la Deveevo, în 2006, pe cînd mă aflat într-o înterminabilă convalescenţă...
 Grabnicii mei sprijinitori. Mulţumire din inima mea cea săracă!


Ioan Iacob Hozevitul, Acatist audio; pr Gavriil

  Am găsit Acatistul Sfîntului Ioan Iacob Hozevitul, şi doresc să-l împărtăşesc celor care, întîmplător -sau nu!- merg la Biserica de la Ruina Chiajna, Biserică, ce are ctitor şi ocrotitor, alături şi dimpreună cu Maica Domnului - Sfîntul Acoperămînt-, pe Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul.

 Biserica de la Ruina Chiajna  a fost ridicată, începînd din 2011 ( şi sfinţită, mai apoi, în 2012, de către preasfinţitul Varsanufie, arhiepiscopul Bucureştiului ), sub îndrumarea şi osteneala  sirguincioasa a doi monahi, "trimişi", în această misiune, de la Mrea Radu-Vodă, din Bucureşti: Athanasie şi Gavriil, într-o vreme în care Ruina Chiajna, era chiar o ruină, în cel mai real sens al cuvîntului...

  Ruina de la Chiajna, arhicunoscută bucureştenilor -şi nu numai-, drept sperietoare, insufla tuturor spaimă. Circulau fel de fel de zvonuri, depre clopote care bat, sau despre dispariţii misterioase de persoane, si/sau mai ştiu eu ce, Sf-uri...

  Mi-am petrecut adolescenţa într-o casă din Cartierul Giuleşti. Eu, locuiam cu bunicii. Doar noi, eu şi ei. 

La 18 ani, tatăl meu, mi-a dăruit o Mobra.

 Hălăduiam dimpreună cu alte neisprăvite "progenituri" binecuvîntate cu părinţi bine-situaţi ( tatăl meu fiind inspector bancar încă din timpul în care, în Ro exista o singură Bancă; sau parcă două; mi se pare că în afară de Banca Naţională, mai era şi una Cooperatistă; tatăl meu lucra la o filială a BN, aşa că nu mai ştiu alte amănunte ), călare pe "motoare" ( la acea vreme, cine avea o Mobră era, cineva!!! ), înnebunind vecinii, cu turaţiile la maxim.

 Circulam fără permis şi adesea ( înţelegîndu-se: destul de des!!!) ne mai alerga Poliţia din Cartier. Poliţiştii aveau nişte amărîte de Dacii, de pe care curgea tăblăria şi cu care ei încercau să se ţină după noi, ca să ne înhaţe şi să ne cuminţească. Dar noi, după ce-i alergam bine-ha pe străzile din cartier, o tăiam  spre cîmpul din Giuleşti-Sîrbi,  pe drumeagul plin, pînă la refuz de gunoaie şi bălării, ne strecuram la Ruină şi ne piteam, aşteptînd, în tăcere, "eventuala" apropiere a urmăritorilor noştri...

Aş! Nu mai apărea nimeni! Nici urmă de Dacie, nu putea pătrunde prin hăţişurile drumeagului, care era mai mult o cărăruie, pe care, de-abia încăpeau Mobrele noastre. Ştiam că sîntem în siguranţă la Ruină şi ştiam că Poliţiştii de la Rutieră nu cutează să ajungă acolo, cel puţin nu cu Dacia din dotare! Dar, ne gîndeam că, în ciuda Raliului la care-i supuneam, or să lase caii putere undeva la şosea, şi-or să se ia după noi, perpedes apostolorum, şi-o să ne trezim, la Ruină, cu musafiri nepoftiţi... Aşa că stăteam pitiţi, cu motoare cu tot, între bălăriile care crescuseră cît Ruina, şi aşteptam, cu oarecare teamă. Ne temeam şi de zvonurile pe care le auzisem prin cartier despre "entităţile" care ar bîntui prin Ruină. Dar, n-aveam încătro, pentru că teama de poliţişti depăşea, cu mult, teama de ciori, de clopote bătînd închipuit, de stafiile celor morţi de ciumă, acolo, şi altele. 

  Dacă ar fi pus mîna pe noi, poliţiştii, "ne-ar fi prezentat părinţilor (cu Mobre cu tot)", drept neispăviţii cartierului şi...nu era cazu', întrucît părinţii noştri ştiau că ei au cei mai buni, cei mai frumoşi, cei mai deştepţi şi... cei mai cuminţi copii din Cartier!!!  Ai mei, cam ştiau ei ce-mi poate pielea, dar fiind copila lor, cea mult dorită, mă credeau o..sfinţişoară!! Drept e că, la Şcoală eram printre primii 4 la învăţătură, dar la nebunii, puţini erau cei care mă întreceau!!!..Dar părinţii mă iubeau şi nu permiteau nimănui să zică ceva de rău de odrasla lor, cea premiantă...Aşa că io trebuia să mă străduiesc să nu-i dezamăgesc, dar...cine-l pusese pe tata, să mă cadorisească, la nici 18 ani cu...Mobra?!!! Piesă rară, pentru mulţi...

  Eu aveam garajul, la intrarea în curte, la stradă, şi scoteam, pe tăcute, fără motor pornit, Mobra, după care, puneam lacătul la garaj, mă strecuram, spre capătul străzii, pe lîngă Mobră, apoi o porneam, la calea ferată, şi de acolo, împreună cu "ambasadorii cartierului", o tăiam , departe de casă, printre şinele de cale ferată, pînă la capătul cartierului. Intram pe străzi, de la un capăt la altul, turînd motoarele, spre disperarea locuitorilor, care mai si dormeau, după schimbul de noapte...ne mai trezeam, deseori, şi cu ţucalul, după noi, şi..distracţia era în toi... ne amuzam de necazul altora, fără să ne pese. Unii ne-au reclamat la Poliţie. Aşa ne-am trezit, cu Poliţia pe urmele noastre. Dar, "inteligenţi" găseam soluţii. Calea ferată ne oferea şansa s-o putem tăia, pe două roţi, printre şine, iar Ruina de la Chiajna era, cel mai adesea, un adăpost şi ascunzătoare, sigură...Datorită Ruinei, am scăpat noi, basma curată, în faţa părinţilor, pînă am luat permisul...

....................................................................................................................................................................

  Cînd cuviosul Gavriil  "a absentat", de la Radu-vodă, din Bucureşti, cam vreo două luni de zile, "l-am dat dispărut"...căci..plecase, tiptil, pe muteşte...

 Unde-o fi?, mă tot întrebam. Multe cunoştinţe mă sunau să mă întrebe de el. Eu habar n-aveam unde e, şi mă frămîntam să pricep de ce nu-mi răspunde la telefon...

 Apoi, într-o zi..am priceput! Păi cum să răspundă, dacă se afla la..Ruină..la Chiajna..."în..infern" adică... Am sunat de zeci şi zeci de ori, şi îmi pierdusem speranaţa că îl voi găsi, dar, într-o zi, mi-a răspuns.

 - Unde eşti, cuvioase?, l-am întrebat

- La Ruină la Chiajna, mi-a răspuns. [Ăsta-i cu pluta, mi-am zis. Ce face el la Chiajna, la Ruină  ( eu, cunoscînd Zona, aşa precum am descris-o mai sus )? Cred că l-a lovit ceva în cap, şi la spital fiind, se crede la Ruina Chiajna, m-a dus gîndul...Eu, mereu am gînduri năstruşnice!!!]

 - Haida de! Te ţii de glume, cuviose. Da' ce faci acolo?, îl chestionez. 

- Slujim!, îmi zice la plural.

- Opa-şa!!! În Ruină? Păi acolo-s numa' nişte bălării cît casa, din cîte-mi amintesc, din adolescenţa mea. Şerpi, scorpii şi miros pestilenţial, de la Gropa de gunoi! Ce-mi spui baliverne!  Cuviose, eu am copchilărit şi-am hălăduit toată zona, o ştiu ca-n palmă. Drept e că n-am fost de multă vreme, dar n-am auzit să se fi schimbat ceva, pe-acolo! Zi-mi, mai degrabă, unde eşti, că te caut de două luni, şi te caută multă lume!!! Şi de ce, mă rog, nu răspunzi la telefoanele alea?

- Păiii, mi s-au descărcat şi... n-am curent! Uite-acum am încărcat la o maşină de-a unui ucenic... Hai, nu vii pe la mine?

- Nu viu! N-am chef să mă mănînce şerpii, p-acolo... da, zi-mi, odată, ce faci acolo?

- Slujim!, vine răspunsul.

- Slujim! Slujim! Cu cine slujeşti, mă rog, cu stafiile din Ruină?

- Cu părintele stareţ, Athanasie. ( E clar că omu'-i dus!, mi-am zis. Acum inventează şi stareţi, pe coclaurii ăia! Ce-o fi cu el? Părea sănătos, ultima oară cînd ne-am văzut. Cel puţin, la cerebel stătea foarte bine! Dar, acum..ce s-o fi întîmplat cu el?!  Deşi pare în regulă, îmi spune lucruri ne-la-locul-lor! Cum să slujeşti într-o Ruină plină de bălării şi de lighioane, lîngă o Groapă de gunoi, la 5 metri de calea ferată??! Auzi la el, mai are şi stareţ!!!... Offffff, l-am pierdut şi p-ăsta!!! Şi ..abia îl găsisem!, mi-am zis, cu amărăciune )

- Şi unde dormi, cuvioase?

- Sub cerul liber!, îmi răspunde, amuzîndu-se de curiozitatea mea.

- Şi cu ce te speli?

- De la ploaie!

- Şi ce mănînci, cuvioase?

- Iarbă! E iarbă din destul aici! ... Hai nu vii încoace? Vino, cînd vrei şi cînd poţi, că aici mă găseşti!, îmi zice vesel.

- Ei, atunci să stai acolo şi să "mănînci iarbă", să te speli de la ploaie si să dormi sub "cerul liber", cît îţi pofteşte inima, CUVIOASE Gavriil, că eu acolo nu vin!, i-am zis cu ciudă. Nici n-am cu ce veni, tocmai acolo, că, uite, iar am probleme cu maşina. Binecuvîntează, să rezolv, dacă chiar vrei să mă mai vezi...

 - Fii binecuvîntată! Şi..te aştept, curînd!, mi-a mai zis...

 Eram, oarecum bulversată. Două luni nu-l găsisem. Acum am găsit şi explicaţia pentru faptul că nu-mi răspunsese la telefoane. Nici nu mă sunase. Dar, deşi, acum vorbisem cu el, mai multe semne de întrebare s-au ridicat...în tărtăcuţa mea. Şi treaba era că eu aveam nevoie de el. De rugăciunile şi de binecuvîntările lui. De mai mult de doi ani mergeam la el, la Radu-vodă, de 2-3-4 ori pe săptămînă, după cum puteam, şi culegeam Cuvinte şi binecuvîntări, iar acum, dintr-o dată, mă aflam ..descoperită...şi fără...Gavrilică ( Aşa îi ziceam eu şi mama Maria - scumpa mea Baby-, mai pe scurt, între noi două )...El era omul, preotul, care se potrivea structurii mele. Nu-mi este duhovnic, dar mi-e tare la suflet...

  Cînd am ajuns la Ruină şi l-am găsit, după o absenţă de două luni, nu ştiam dacă să mă bucur de bucuria revederii noastre şi a regăsirii sau să mă întristez de peisajul în care l-am găsit... Bălării înalte cît cuviosul meu, miros pestilenţial dinspre Groapa de gunoi Giuleşti-Sîrbi, zgomot asurzitor de trenuri şi de avioane, croncănit de stoluri de ciori şi...mulţime de maidanezi, strînşi, ciorchine, în jurul cuviosului Gavriil. Ruina, în toată splendoarea pe care eu o ştiam din anii adolescenţei mele, ba încă şi ceva în plus. Cine ştie ce jivine-or mai fi pe sub bălării? Nici nu voiam să mai gîndesc, deoarece, mi-e o frică de mor...mai ales de reptile...dar şi de omizi şi păianjeni. Dar, în tot acest peisaj lugubru, cuviosul meu Gavriil, vesel, nevoie-mare, ne întîmpină cu bucurie vădită şi ne binecuvîntează cu largheţe maximă. 

 Era, prin septembrie, parcă, 2011.

 M-am tot dus -nu atît de des, precum mi-aş fi dorit însă-, mai apoi, pe la el, şi am mai îndrumat şi pe alţii care-l căutau. Nu ştiu cum i-o fi fost şi cum o fi petrecut iarna 2011-2012, care a fost, din belşug "asanată" cu nişte zăpezi şi troiene cît casa, şi cu vîjgărăile vîntului, care acolo, la Ruină, presupun că au fost, cu mult mai aprige decît în oraş. Gîndesc însă, că nu-i simplu lucru, să dormi într-o rulotă, să n-ai lumină -curent-electric-, să n-ai apă să te speli ( plecat de la Radu-vodă, unde, ştiut este că Chiliile, nu-s nişte chilii autentice, ci un real comfort ), nici posibilitatea să-ţi faci un ceai cald şi eşti într-un loc în care nici ucenicilor lui nu prea le era la îndemînă să ajungă... Dar, Slavă lui Dumnezeu!, ucenicii lui, credincioşii lui ucenici, l-au urmat cu credincioşie. Îi vedeam, ciorchine, ori de cîte ori dădeam o fugă la el...eu, nefiind ucenica a lui, în sensul real, de ucenica, ci, mai degraba, se stabilise între noi o reală amiciţie.

 Părintele Gavriil, nu mi-e duhovnic. Dar, încă de cînd l-am întîlnit, prin februarie 2009, mi-a pătruns la suflet şi...n-a mai ieşit! Mi l-am împropriat. Este un preot al lui Dumnezeu, care corespunde structurii mele. Destupat la minte şi larg la suflet. Un erudit! Un ceas de "taifas" cu el ( cine are acest privilegiu? ), fac cît 3 ani de Psihologie! Mi-a comfirmat asta, amica mea Elena, căreia i l-am prezentat într-o zi, şi care a avut bucuria de-a sta la un "taifas" cu sfinţia sa. Şi mi-a zis că, jumătatea de oră "petrecută" cu pr Gavriil, "a bătut", cu mult, cei 3 ani "petrecuţi" de ea la "Titu Maiorescu" în "compania" unor străluciţi psihologi romîni cu patalama la mînă! Şi au mai zis-o şi alţii...

 Părintele  Gavriil de la Ruina Chiajna, de la Biserica Acoperămîntul Maicii Domnului şi Sf Ioan Hozevitul, este un călugăr cu ..luminile-aprinse! 

  Un om BUCUROS care împarte BUCURIE! Eu, am avut bucuria de a mă bucura de binecuvîntările sfinţiei sale! Şi-I mulţumesc Domnului Hristos, pentru că m-a învrednicit, pe mine -o neisprăvită, un munte de superficialitate!!!- cu o asemenea binecuvîntare! Mulţumesc Doamne!

 Îţi mulţumesc, scumpule, cuvioase părinte Gavriil, pentru toate binecuvîntările pe care mi le-ai dăruit! Şi-L rog pe Domnul Dumnezeu, să te ţie sănătos, voios şi întru Lumină, Întru Muţi Ani! Si totodată, te rog, să mă ierţi pentru toate cîte le-am gresit faţă de sfinţia ta! Îţi sărut dreapta, minunata dreaptă, cu care m-ai binecuvîntat de atîtea ori!

 Acum ( în 2012, aug ) lîngă Ruina Chiajna, tronează falnică, Biserica cu Hramul Acoperămîntul Maicii Domnului şi Sf Ioan Hozevitul. Graţie ostenelii în rugăciune şi trudă a celor doi monahi viteji: Gavriil şi Athanasie. Şi a ucenicilor lor, care i-au urmat, cu credincioşie, pe cei doi monahi...la Ruină, spre..Înălţare! A Bisericii şi a lor!

 Pe monahul şi stareţul Athanasie, nu-l cunosc îndeajuns. Îl ştiu, din vedere, de pe la Radu-Vodă. Abia ce am schimbat o dată, o singură dată -într-un peripluu al meu la Ruină- vreo 5 cuvinte, scoase şi alea cu cleştele din gura lui. El, mi s-a părut aşa..mai introvertit. Nu-i, oricum, pe structura mea ( asta nu înseamnă că nu-i pe structura altora! ). Şi fiindcă nu-l cunosc, n-o să vorbesc despre el. Dar, pe părintele Gavriil îl ştiu. Şi ştiu că este un om, un preot de mare angajament! Un real soldat al lui Hristos şi al Bisericii Lui! Şi îl recomand cu căldură, oricui are nevoie de un Om al lui Dumnezeu!


 Pr. Gavriil, în Ruina de la Chiajna 2012
 ( Să nu mă omori, cuvioase, pt poza asta de sus -nici pentru cea de dedesubt-!!! )

 

Aici, în acest container, s-au săvîrşit, o vreme ( în 2011 ), Slujbele, la care eu, nu am participat decît o sigură dată -cu stoicism; era cald, iulie, cald, de mureai! Absolut torid; Pr Gavriil era în   Altarul improvizat, iar pr Athanasie cînta pe post de strană; containerul arhiplin, cu ucenicii celor doi monahi. Eu nu eram decît un...intrus, acolo; După Slujbă, m-am urcat în maşină ( fără să fi schimbat nicio vorbă cu Pr Gavriil; era ocupat cu Liturghia, şi nu l-am mai putut aştepta -am probleme cu vertebrala şi cu ..răbdarea!!!-; ne-am salutat doar din priviri, dimineaţă cînd am ajuns, ) şi am şters-o, la juma' de oră după Liturghie. Pr Athanasie, încă mai ţinea, probabil, Cuvînt de Folos, cînd eu ajunsesem deja acasă { cam lung spiciul cuvioase Athanasie -iertaţi!-!!; Tre' să se mai orieteze preotul şi la conjuncturi...căldură/frig, înghesuiala dintr-un spaţiu restrîns, timpul fiecăruia, bătrîneţea unora, incapacitatea unora (era şi cazul meu, temporar sper!!! ) de a sta prea mult în picioare, etc..}

...............................................................................................................................................................

                                                    Cuviosul meu, Gavriil..tare infometat!! In mijlocul Ruinei, după o zi de spovedit...Cred că ar fi mîncat şi pietre, dacă acestea ar fi fost în borcanul ăla... ( Să nu "mă omori", cuvioaseeee!!! )
Ha...ha...cuv Gavriil, mîncînd ( la purtător! ), la TRAPEZA din Ruină!!!!
-să nu mă omori, cuvioase!!!-

 Unul dintre Hramuri este pe 5 august, Sf Ioan Iacob Hozevitul. Al doi-lea Hram este Acoperămîntul Maicii Domnului.

 Cam aşa arăta în jurul Ruinei, în  2010-2011 ( imaginea de sus)

30 iunie 2013

                                                          Antoaneta

PS: Nu am să şterg Articolul de pe Blog, dar am să vă spun, celor interesaţi, că, actualemente, începînd de la Sărbătoarea Sfintei Treimi -2013-, pr Gavriil, se află la Mănăstirea Ciorogîrla ( Sămurcăşeşti ); se ajunge prin Militari, cu un Microbus de la Autogara. Max 15 minute de mers de la Autogara Militari, pînă la Ciorogîrla.

  Nădăjduiesc că a fost primit cu mare-mare bucurie la Ciorogîrla. 
( addnotat: 2 iulie 2013 )

PS 1:
 La Mrea Sămurcăşeşti ( Ciorogîrla), slujeste un alt om bun -pita lui Dumnezeu!; "o bomboană de om"-, pr Gherontie, care a ucenicit la Mrea Sf Calinic de la Cernica, unde a fost o vreme economul Mănăstirii. Un om de o fineţe duhovnicească de mare rafinament! 
Să trăiţi, să vieţuiţi şi să Slujiţi, dimpreună, cuvioşilor monahi ( Gherontie şi Gavriil; Gavriil şi Gherontie), Mulţi Ani binecuvîntaţi!
Domnul Hristos să vă întoarcă însutit pe cît mi-aţi dăruit, sfinţiile voastre, mie, la vreme de grea restrişte pentru sufletul meu!
Vă iubesc, pe amîndoi ( aşa cum numai pe pr Nicodim Bujor -autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica-, l-am iubit şi-l iubesc! ), vă îmbrăţişez cu mare drag, şi vă port în inima mea, mereu!
Antoaneta

PS2: Părintele Gavriil nu se mai află, din ianuarie 2014, la Mănăstirea Ciorogîrla, dar îl puteţi găsi acolo pe Părintele Gherontie! Pe toţi ucenicii lui îi pomeneşte în rugăciunile sale! Şi noi, cei care îl iubim, îl pomenim în rugăciunile noastre! Îl purtăm cu drag în inimile noastre şi îl asigurăm de dragostea noastră!
( Nota autorului Articolului, iulie 2014)




sâmbătă, 29 iunie 2013

Biblia, cartea de căpătîi

  Azi am mers la servici. Trebuia să închei nişte situaţii de sfîrşit de lună, aşa că mi-a luat inima în dinţi, şi picioarele la spinare, am cerut putere de la Dumnezeu, şi m-a dus la muncă. M-am bucurat să-mi regăsesc habitatul, să-mi văd biroul, şi să mai văd lume, intrucit, din Duminica Pastilor, nu mai putusem merge (la propriu; pe picioare)!
M-am bucurat să-i fac o scurtă vizită şi Sfîntuţului Spiridon.

Că acolo, l-am revăzut, nolens-volens şi pe Veniamin G, arhimandritu`, care tocmai oficia o nuntă, nu a fost tocmai o bucurie. Dar nici supărare! Nu am avut, faţă de indivudul ăsta nici cea mai mică repulsie. Asta-i bine!, mi-am zis. Puterea rugaciunii!!!... "Mare esti Doamne!"..in zisa scumpului, si sfintului meu parinte, Nicodim Bujor! Fie-i odihna de-a dreapta Domnului, Caruia, cu credinciosie a slujit!

I-am făcut, Sfîntului Spiridon , o reverenţă, scurtă ( ca să nu ieşim prea mult în evidenţă; oricum, cred că, "Veni", dacă ar sta exclusiv în puterea lui, mi-ar da interzis, si prin curtea Sfîntului Spiridon; de asta sînt f sigura. Ca doar, ce mare lucru ar mai fi, de la a-ti interzice sa parchezi masina pe trotuarul public din fata Bisericii, pina la a da interzis omului in Biserica?!!!), şi am plecat.
  Mi-am făcut treaba pe care-o aveam de făcut, la servici, şi am plecat, taraganat, spre casă.

La un colţ de stradă, un bătrîn îşi scosese cîteva vechituri la vînzare. Mi-a atras atenţia o carte. O Biblie veche, dar foarte bine întreţinută. CARTEA imi facea curtenitor cu ochiul!...
 Omul îi cunoştea valoarea! Deşi a cerut o cifră cu multe, multe zerouri, am cumpărat-o. I-am oferit, din ştart, fără drept la replică, juma' de preţ, din preţul la care omul se aruncase. Nu ca Biblia n-ar fi meritat! Ci pentru ca, aceaia erau TOTI banii mei. Iar probabilitatea ca eu sa mai pot face altii curind, nu se intrevedea!!!
 Cînd m-am văzut cu Biblia-n braţe, n-aveam curaj nici să mai rămîn în loc, ca s-o răsfoiesc. De teamă, ca nu cumva, omul, ..să se răzgîndească, şi să mi-o ceară înapoi, pentru ca-i platisem un pret prea mic!...
Am luat-o la pas, tiptil, aproape pe virfuri, cu teama, inciudat, oarecum, pe picioarele mele ca nu pot grabi, de parcă nu i-aş fi plătit, pe Carte, omului, o avere, şi nu m-am mai oprit pînă acasă, unde m-am pus pe rasfoit.
  Abia cînd mi s-a făcut foame, trei ore mai tîrziu, mi-am dat seama că uitasem să-mi cumpăr ceva de-ale gurii.
  Dar..nu-i nimic. Avem...miere şi apă. Vom trăi după modelul: Ioan Botezătorul... Vorba ceea: " nu numai cu pîine se va hrăni omul...!" Avem "miere si apă" (dupa cuvintul scumpului meu, monahul  Gavriil, "decretat" catre mine, in simbata Pastelui 2013, premonitoriu, parca!!!), şi...avem Cuvîntul lui Dumnezeu...


A meritat toti banii!

vineri, 28 iunie 2013

Slava la laude ,Sfantul Irodion de la Lainici psalt Petre Moise

" Veniţi de luaţi bucurie"

  Cititorule, dacă Bunul Dumnezeu ţi-a pus înainte această carte: "Veniţi de luaţi bucurie", eşti pe drumul care trebuie.

  Dacă ai citit-o, eşti scutit deja, de efortul de a mai citi, multe alte cărţi.

  Dacă ţi-o însuşeşti, Îl şi ai pe Dumnezeu de partea ta! Fie ca Bunul Dumnezeu, să învrednicească, pe cît mai mulţi cititori, cu bucuria de a primi bucurie, din Învăţăturile părintelui arhimandrit Teofil Pârâianu, aşa cum  m-a învrednicit pe mine! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această bucurie! 

Am spicuit, acum mulţi ani, cînd am achiziţionat cu greu cartea, cîte ceva din aceasta, şi adnotînd, la citit, propriile mele păreri  -ca de obicei, eu- , voi puncta spre reţinere: Şi-am să-ncep cu...omul.

  Omul, omul de lîngă noi, este pus anume -lîngă noi-, ca prin el, să înmulţim iubirea. Să nu uităm, aşadar de el! Cel la care trebuie să ne coborîm, ne coborîm; iar cel pe care trebuie să-l ridicăm, să ştim să-l ridicăm!

 El, omul de lîngă noi, poate fi, Lazărul nostru! Să nu-l ignorăm, aşadar! Nici să-l facem preş! Ci, să-l cinstim, ca pe Hristos!

  Sîntem deficitari la iubirea de aproapele, şi puţini dintre noi ştim că, fiecare om care ne vine-n faţă, este un candidat la iubirea noastră. Şi totodată şi un exerciţiu pentru a exersa iubirea. Prin urmare: 

  -  Nu ezitaţi cînd ştiţi că puteţi ajuta cu ceva, nu numai dînd ceva din mînă, ci dînd ceva din inimă. Să pui în fapta ta, inima ta!

Este secetă de iubire în lumea-ntreagă. Este secetă de iubire, în viaţa noastră personală! Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre. Pentru că, ne hărţuiesc patimile. Patimile, ne împiedică să iubim pur!

  Iubeşti atunci cînd primeşti pe cineva în suflet, cînd ţi-l împropriezi, cînd îi faci loc în inima ta. Cînd îl iubeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gînd, face parte din inima ta.  Intră în cuprinsul inimii tale, intră în componenţa ta, parte din tine însăţi/însuţi. 

Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, iar dacă nu-l iubeşti, nici calităţile nu mai contează pentru tine.

  Cînd iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte, şi înlături ceea ce-i rău adăugat în fiinţa lui. Există o angajare în iubire!

  Iubirea ca Poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca Virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi! Dar, cine azi, mai are nevoie de ..porunci şi de...virtuţi? Nu ne mai interesează, cîtuşi de puţin capitolele. Alergăm, orbecăind, în întuneric, fără să ne pese dacă am rănit pe cineva, sau dacă cineva, lîngă noi..suspină. Devenim tăcuţi cînd inima ne vorbeşte! Şi, cel mai grav, cînd ea ne porunceşte...Atunci devenim laşi, şi...FUGIM! Uitînd însă că...că poţi fugi, dar..nu te poţi ascunde!

 Omul are nevoie de noi, într-o anumită direcţie, pentru o anume chestiune. Dacă nu-l folosim cum îşi doreşte, nu-l folosim deloc... Iar tu, degeaba vrei să cîştigi pe cineva , prin ceva, ce nu-şi doreşte el.

  Cînd iubeşti pe cineva îl şi cinsteşti, iar dacă nu-l cinsteşti, sigur, nu-l iubeşti! La ce bun teatrul?

  Dumnezeu l-a pus în faţa ta pe om, ca să-L slujeşti, prin om, pe DUMNEZEU! Aşa că, n-ar strica să fim rîvnitori în agoniseala iubirii de aproapele, şi...

Nu uita, iubite cititorule: Greşind aproapelui, Lui Dumnezeu greşeşti! Prin urmare:

  Să ne străduim să fim buni, blînzi şi curaţi cu inima! Să ne străduim întru aceasta! Să ne amintim de cei pe care i-am supărat, de cei cărora le-a făcut rău, trădîndu-i, sau dezamăgindu-i, într-un mod oarecare, şi să mergem, negreşit: să cerem iertare!

  Faţă de cei care ne-au greşit, sau ne-au dezamăgit, într-un oarecare fel, să fim cu înţelegere faţă de "neputinţele" lor!

 Să ne străduim întru aceasta! Veniţi de luaţi bucurie...

Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu/ părintelui Florian

  Oamneni buni, 

                  mi s-a acordat ononarea de a vorbi, prima, aici în faţa dumneavoastră. Nu sînt cu nimic, deasupra nimănui de aici, sau de oriunde altundeva, în privinţa evlaviei. Dimpotrivă! Dar, se pare că Sf Alexie, care şi-a revărsat, cu vîrf şi îndesat, mila sa asupra mea, aşa a rînduit. Îi mulţumesc!

 Mă simt deosebit de onorată şi foarte bucuroasă! Totodată şi copleşită!

Doamne iartă-mă!, mă simt inconfortabil aici, în faţa Altarului, stînd cu spatele. Locul meu ar fi, mai degrabă, mai înspre uşă, dar.. Mulţumesc Sfinte Alexie! Îi mulţumesc părintelui Florian, parohul, pentru dragostea cu care ne înconjoară! Şi-i mulţumesc acelei doamne, care a avut  această iniţiativă. Adică, aceea ca să venim aici, din cînd în cînd, în faţa Altarului, şi să spunem fiecare, pe rînd, ceea ce am izbîndit, cu rugăciunea evident, prin mijlocirea Sfîntului Alexie, la care am alergat şi căruia i-am cerut şi-i cerem ajutorul, şi nu in ultimul rînd, prin mijlocirea cu rugăciune, a părintelui florian si a BĂTRÎNULUI Leon!

  "Sărăcie a limbajului omenesc", spunea, cel atît de drag mie, Julien Green. Cum să exprimi în cuvinte, ceea ce simţi şi gîndeşti? Sau ce trăieşti? Voi încerca însă!

 Mă număr printre fericiţii, cei mulţi- cu certitudine- milostiviţi de către Sfîntul Alexie, prin a cărui mijlocire, am primit ajutorul de la Bunul Dumnezeu. Îi mulţumesc, încă o dată Sfîntului Alexie! Oricît i-aş mulţumi însă, nu va fi îndeajuns pentru urgenţa şi abundenţa cu care m-a milostivit! 

Sfîntul Alexie a fost prompt, şi să ştiţi că nu s-a tocmit cu mine. Eu i-am cerut, el mi-a dat! Necondiţionat! Nu i-am promis nimic. Nu i-am zis: Sfinte Alexie, dă-mi că, uite, îţi dau şi eu! Sau că, uite fac şi  dreg, dacă.. Nu. Eu am cerut, am cerut, am cerut! Singura mea grijă a fost aceea să vin la Biseica lui, si/sau să ma aşez acasă, în faţa Icoanei lui, şi să mă fac auzită! Ştiam că dacă mă voi face auzită, Sfîntul Alexie, nu va rămîne insensibil. Şi..n-a rămas. Dimpotrivă! 

 Nu ştiam cît de aproape îmi este ajutorul, şi "hălăduiam", pe unde, pe neunde, peste tot, ca să-mi găsesc rezolvare la problemele mele - care nu erau neaparat pamîntene, materiale, sau de ordin afectiv-emoţional, ci erau si de ordin spiritual-  care, în loc să se împuţineze, se înmulţeau destabilindu-mă. Sfîntul Alexie, m-a oprit din alergare...

 Mi s-a descoperit, m-a chemat, m-a primit şi m-a miluit! Punct-ochit, punct-lovit!, ca să zic aşa. 

Am aflat de Sf Alexie, prin octombrie 2002, şi de atunci, iată-mă! Că tot pe lingă Sf Alexie, îmi fac veacul. Nici n-aş avea cum să mă-ndepărtez de el, sau cum să trec pe strada unde este Lăcaşul în care el sălăşluieşte şi custodeşte cu chivernisire şi cu iconomie mare, şi să nu intru, să mă închin, să-i dau bineţe, şi să-i mulţumesc Sfîntului Alexie, pentru multa lui milostivire pe care şi-a revărsat-o asupra mea, bucurîndu-mi sufletul. Englezul ar zice:" To Have To"!, ceea ce în traducere ar însemna: TREBUIE, în sensul de, OBLIGATORIU, sa fac asta! Datorie morală!, aş zice. Dar e mai mult decît atît. E legatura spirituală care s-a creat între noi!...

 Sfîntul Alexie, mi-a facilitat rezolvarea multor probleme, cu precădere de ordin spiritual, de care nu mă puteam lipsi. Dar, vă spun, înainte de toate că, Sfîntul Alexie, m-a şi pedepsit cînd l-am supărat. Şi ştiu că l-am supărat! N-am să vă relatez acum, cum am făcut-o, dar..l-am supărat, cel puţin de 2-3 ori  ( în mod conştient, voit!! ), iar Sfîntul, n-a pregetat să mă pună la punct. Şi-am simţit lucrul acesta. Pentru că m-a usturat, multă vreme, şi înainte de toate, la buzunar, acolo unde simte omnul, cel mai abitir. Şi, m-a certat, de mai multe ori, luminîndu-mă.

 În ziua în care l-am supărat prima oară -acum, nu-mi mai aduc aminte cu ce, chiar dac-aş vrea să relatez-, ştiu că mi-am pierdut ochelarii de vedere, şi fără ei nu mai puteam face nimic. Mi-i făcusem în vremuri în care avusesem, şi eu, bani. Erau nişte ochelari de firmă, foarte calitativi, făcuţi la o firmă Germană, cu lentile de fiţe -de foarte bună calitate-, şi cu rame de titan. Cineva din Biserică -acum, în 2009, ştiu şi cine, atunci, pe loc, n-am ştiut, dar sf Alexie, mi-a arătat, mai tîrziu, atunci cînd a stiut el că sînt pregătită să aflu- mi-i "subtilizase" de lîngă Icoana Maicii Domnului, unde-i scosesem, cît timp am stat de vorbă cu părintele, seara după Maslu.

 Am plecat de la Biserică "uitînd" de ochelari... Ajunsă acasă însă..eram ca orbetele. Ia de mai citeşte, şi tu, Anto, ceva, dacă ai cu ce!... 

Am dat cîteva telefoane, am aflat numărul părintelui, l-am sunat şi i-am zis că-mi pierdusem ochelarii, şi că, îl rog să pună un afiş, sau să anunţe la Liturghie, că ochelarii nu sînt de soare, chiar dacă are lentile heliomatice, ci sînt de vedere, au dioptrii, aşa că..găsitorului, nu i-ar fi de folos. Aş fi anunţat o recompensă dar..n-aveam lăscaie...

Nimeni n-a dat vreun semn că i-ar păsa, însă! Zadarnic a tot strigat părintele Florian, în microfon, după Liturghie, ca să audă toată lumea, şi să-mi returneze ochelarii. "Găsitorul" nu părea deloc impresionat de drama mea. Eu nu mai aveam lăscaie. Aşadar, nu avem cu ce să-mi fac alţii, nici măcar din cei mai ieftini...De aceea m-am pus pe rugăciune. Ziua trebăluiam, cum-necum, iar seara mă aşezam în genunchi şi strigam:

- Sfinte Alexie, te rog, vezi-l tu, pe cel care are ochelarii mei! Să nu-l laşi să-i văndă la preţ de nimic. Ci te rog, înduplecă-i inima, să mi-i returneze! Fă asta după cum ştii! Că în Biserica ta, poate chiar înaintea ochilor tăi, am fost jefuită! Şi uite, Sfinte Alexie, acum, n-am nici măcar cu ce citi un Acatist! Te rog Sfinte! Ştii că n-am cu ce-mi cumpăra alţii! Iar cel ce "i-a găsit", nici nu ştie ce valoare are-n mîini. Pentru el nu sînt aşa importanţi ca pentru mine. Poate o să-i vîndă pe-o striclă de vin! O, Sfinte Alexie, te rog, să nu-i îngădui asta: Ci să-l pui să mi-i aducă! Să mi-i lase, undeva, într-un loc, ca să nu se ruşineze de fapta sa...Şi-ţi promit că, nici eu, nu-l voi ruşina...

 Părintele Leon cu maica, au pus şi ei rugăciune. Maica mă suna şi mă întreba obsedant: maică , da' ai căutat ghini, ai scotoşit ghini, prin maşînî? De parcă nu scotociseră ei, mai toţi din biserică, nu scoseseră ei, pînă şi canapelele maşinii, dîndu-le cu totul jos din maşină, de vreo două ori, în speranţa că, poate,  ochelarii, căzuseră printre canapele!!! Eu însă-mi, repetasem faza asta , de două ori, în parcarea de la bloc, asistată şi ajutată de vecini...

 Negăsindu-i, mi-am continuat tînguirea în faţa Sf Alexie, în eter...cîteva seri...

 La vreo 2 săptămîni, duc la Sf Alexie un tablou mare, vechi, ca să vedem dacă, rama lui, se potrivea cumva la o Icoană pe care părintele o primise de la cineva. Aveam în casă, nişte tablouri pictate de un unchi, care erau înrămate în nişte rame excelente. Şi eram dispusă să cedez rama pentru Biserica sf Alexie, dacă, evident, rama s-ar fi potrivit. Drept pentru care, duc tabloul, într-o luni. Nu s-a potrivit. Părintele îi zice unuia care trebăluia pe-acolo, prin Biserică, să ia cheile maşinii mele, şi să ducă tabloul înapoi, în maşină - eu neputînd purta greutăţi, avînd probleme cu coloana- , ceea ce, omul şi face. Ia cheile maşinii, se duce, pune tabloul  -era o pictură-, pe canapeaua din spate a maşinii, şi îmi aduce cheile în Biserică. Ne vedem, mai departe de Maslu, după care, seara, ajunsă acasă, cînd am rugat pe cineva să ia Tabloul din maşină să mi-l ducă sus,  în casă - eu neputănd căra , din pricina  problemelor la coloana vertebrala; fusesem paralizată un an şi citeva luni- acesta a găsit ochelarii, şi strigă:

- Anto, uite-ţi ochelarii! Cum de nu i-am găsit noi, ieri, şi alaltăieri, şi toată săptămîna trecută, că uite-i, erau pe canapea! I-am găsit în spatele tabloului!!!! Da'..ce Dumnezeu, nu i-am căutat noi?!!! N-am scos, noi, canapelele? N-am "dezmembrat" noi maşina asta, săptămîna trecută!!? Cum de nu i-am văzut???!!, se lamenta omul ( mai exact, era un jandarm, care făcea de serviciu in faţa blocului unde locuiesc; păzea o altă "clădire", nu casa mea, că nu eram io buricul pămîntului, ci altii erau burice )...

- Lasă! Bine că " i-am văzut" acum!...Slavă Domnului! Şi binecuvîntat să fie sf Alexie!, pentru că l-a trimis pe cel care-i "găsise", să mi-i returneze!!!, i-am zis omului, luind ochelarii din mîna omului, si strîngîndu-i cu mare bucurie la piept. Erau..lumina ochilor mei!... 

  Sf. Alexie, mi-a tămăduit "un lepros", pe care, de mai multă vreme, îl aveam în casa mea ( Nu e cazul să relatez, dar dacă veţi dori o voi face! Nu e vorba despre un om, ci despre..un cîine. ) 

 Eu ştiu cum arată un lepros, şi nu din cărţi, ci..pe viu. Pentru că am avut în casa mea, un an şi jumătate, în carne şi oase, un lepros, care, de fapt, nici măcar în carne şi oase nu mai era, ci, pur şi simplu, un schelet ambulant, un hoit fără formă..Îmi cer scuze că vă oripilez auzul cu această expresie, dar, vă rog să credeţi, că nici măcar nu-i suficientă pentru a descrie starea jalnică în care se afla acel sulfet. Era de fapt, un mort-viu. Sau invers.

 Eram tare necăjită. Orice am încercat în tot acest timp, un an şi jumătate, pe cale medicală, nimic n-a dat rezultate, şi am aruncat mulţi, foarte mulţi bani, pe Apa Sîmbetei, pe la diveşi doctori, şi fel de fel de medicamente, care mai de care, mai sofisticate, cu preţuri exorbitante, care , şi-au făcut efectul, doar asupra buzunarului meu, lăsîndu-l golllllll-goluţţţ! Şi sufletul meu, de asemenea! 

Leprosul murise, dar..trăia! Ce să fac? Ce să mai fac?, îmi tot ziceam. Mi se uscase, şi mie, sufletul, în faţa acestei neputinţe. Pretutindeni, pe unde mergeam, purtam cu mine, privirea din ochii aceia rugători, în care puteai citi, lmpede, suferinţa şi zbaterea. Nu mai puteam face nimic! Încercasem totul! Mă resemnasem, oarecum, în faţa neputinţei mele. Îmi era ciudă că nu mai pot face mare lucru, şi îl îngrijeam, cu stoicism, încercînd să-i alin suferinţa, oferindu-i toată căldura sufletului meu. Aceea de care mai eram în stare la momentul respectiv. Eram, şi eu, vlăguită, şi deznădăjduită. 

Şi, în toată aceasta deznădejde, am mai făcut, totuşi, ceva. M-am rugat! Mult! Zi şi noapte! Şi-ntr-o seară, sfîrşită de oboseală şi de durere, am îngenuncheat în faţa unei Icoanei şi-am zis: Doamne, dacă Ţi-am greşit cu ceva - şi cu siguranţă, Ţi-am greşit!-, pedepseşte-mă, pe mine, cît vrei şi cum vrei, dar cruţă sufletul acesta, că el, nu Ţi-a greşit! Te rog, Doamne!, am zis. Şi ce-oi fi mai zis eu acolo, în obida mea... 

Apoi, descoperind eu, şi Sf Copie -pt prima oară- "m-am folosit"şi de aceasta. Aşa a vrut Sf Alexie! Că doar de aceea m-a chemat -de pe coclauri-, ca să mă ajute. Şi, m-a ajutat!

 După doar două luni de cînd intrasem pe uşa Bisericii unde ctitoreşte Sfîntul Alexie, dimpreună cu parohul, pr Florian ( un preot de mare angajament spiritual; vesel şi bine-primitor ), am primit ajutorul lui Dumnezeu. Sf Alexie, mi-a redirecţionat cererea, arătîndu-mi priorităţile. Pentru că, trebuie să vă spun, eu, altele le vedeam prioritare, nu ceea ce mi-a împlinit, în mod miraculos, Dumnezeu, prin mijlocirea Sfîntului Alexie, a părintelui Florian, şi a Maicii Domnului.

  Aşadar, prima minune: leprosul s-a tămăduit! Şi dintr-un viu-mort, a devenit, un viu-viu! Şi nu numai el, ci şi eu am înviat! Căci umblam...moartă ( nu că acum, cînd vă scriu, în 2013, aş umbla prea vie!!!; mila Domnului! )!

Bucuria mea a fost fără margini! Mergeam pe stradă, ca un nebun, şi spuneam bucuria mea, şi vestea cea bună, a tămăduirii miraculoase, cui voia, şi cui nu voia să mă asculte. Spuneam tuturor despre minunea făcută casei mele, de către Bunul Dumnezeu, prin mijlocirea Sfîntului Alexie. Mulţi mă priveau cu suspiciune, crezîndu-mă nebună. Dar, nu-mi păsa! Eu, turuiam: Sfîntul Alexie-n sus, Sfîntul Alexie-n jos. Şi Sfînta Copie, evident! Numai că, vai mie!, unii , nici măcar nu aveau habar ce-i aia:  Sf Copie! Şi..stai, Antoaneto, şi explică..pînă dai în bingă!!!...

- Da, cine-i "ăsta"? Cine-i acest  Sf Alexie? "Că noi, n-an auzit de un sfînt cu numele ăsta"!, mai ziceau unii, care-mi acordau, oarecare, suspicioasă, atenţie... Iau eu, dă-i şi luptă, şi explică-le...

- Oamnei buni! Mergeţi şi vă veţi convinge! Şi-au mers cîtiva... Eu, ca să fiu sinceră, l-aş fi păstrat, pe Sf Alexie, doar pentru mine, dar, mi-am dat seama că are multe de oferit şi că-i foarte generos. Aşa că nu aveam nimic de pierdut, recomandîndu-l şi altora. Nu că Sf Alexie ar fi avut nevoie de lucrul acesta -să-i fac eu recomandare-, ci, pentru că, o mulţime de oameni au nevoie de Sf Alexie, dar nu-l cunosc, şi nu ştiu ei unde să-l găsească!


Biserica Sf Alexie ( str Şerban-vodă; vis-a-vis de fostul sediu RATB; Circa de Poliţie 25); imaginea de sus.

Icoana Sf Alexie, omul lui Dzumnezeu. ( imaginea de sus) 

Acatistul audio, al sf Alexie -omul lui Dumnezeu- 


Va continua...
PS: În foto 1, Biserica Sf Alexie, de pe str Serban-Vădă, din Bucureşti.
          Foto 2, Sf Alexie, omul lui Dumnezeu.
                   3. Acatistul Sf Alexie, audio.

Acatistul Sfantului Alexie, Omul lui Dumezeu

joi, 27 iunie 2013

Cuget, deci..exist!

    În ultima vreme, din ce în ce mai mult, simt o nevoie acută să mă îndepărtez de oameni. După ce m-am luptat, pînă la epuizare, cu alţii!!, acum sînt într-un război, cu mine însămi. Şi mă lupt să nu cad, învinsă!  Caut să-mi găsesc un loc, şi un spaţiu, unde să mă retrag, undeva, unde nu mă cunoaşte nimeni.

 Mi-am găsit, nu demult, un locşor, unde mă reculeg. Deşi nu înţeleg, mai nimic, merg la Biserica Grecească. În Biserica asta, nimeni nu întoarce capul, nimeni nu se mişcă. Acolo, simţi smerenia. Fiecare, stă nemiscat, parcă..."aşteptînd mişcarea apei"! Oamenii, se tem, parcă, ca nu cumva venind Dumnezeu, să-i găsească procupaţi cu altceva!

  Nu-i preocupă vecinii, sau că, vai!, a trecut nu ştiu cîtă vreme (timp), şi n-au dus Pomelnicul la Altar. Ei, oamenii credincioşi, ortodocşi -ca şi noi-, stau nemişcaţi, smeriţi. Aşa că, eu, mă pot adresa lui Dumnezeu nestingherită...
  Acolo, îngenunchez, într-un colţişor, şi ascult. Ce? Nu-nţeleg nimic! Dar..aud altceva...Îmi aud sufletul..care plînge. Sau, îmi aud..gîndurile. Care se limpezesc, pe măsură ce psaltica-mi inundă urechile...
  Acolo, în liniştea aceea, unde ..nimeni nu mişcă, eu, mă pot adresa lui Dumnezeu. Îi pot încredinţa gîndurile mele ( chiar dacă EL le ştie ). Şi acolo, am simţămîntul că sînt auzită. Că, Domnul, mă  aude, că ..mă ascultă, şi chiar că-mi dă răspunsuri. Apoi, în pace, ajung acasă, ducînd cu mine, harul lui Dumnezeu.
  Oamenii mă obosesc. Mai ales cei care te cercetează. Cum te-mbraci? Cum arăţi? Cu cine umbli? De ce umbli?
  Unii te analizează, de parc-ar fi treaba lor. Parc-ar şti ei! 
Ei, nu ştiu nimic. Îşi dau, doar, cu presupusul! Încerc să mă ţin departe de ispititori. Dar, de cele mai multe ori, parcă, aceştia se-nmulţesc.
 De asemeni, încerc să fac binele şi caut pacea. Dar, nici asta nu-mi reuşeşte deplin... Na, le fac şi eu , pe toate la măsurile omului... Încerc să mă ţin în legătură cu Dumnezeu, oriunde-aş fi.
  Mă întristează să văd că sînt oameni care-mi duc război, deşi eu nu le-am făcut nici un rău. Neavînd încotro...îmi scot armele şi le ascut. Sau, cel mai adesea, smulg securea războiului, din mîna adversarului, şi-o ascut pe aceea... Am învins adesea, utilizînd armele adversarului, bătîndu-l cu armele sale...Şi asta, după ce în prealabil, l-am averizat că-l voi bate cu  propriile-i arme...dacă nu-mi dă pace! Am învins! Dar..cu ce preţ?
 Mă întristeză săracii lumii acesteia, şi mă doare că sînt foarte mulţi români săraci, şi foarte săraci, într-o Românie bogată. Românul n-ar trebui să mai fie trist! Nici sărac. Nici oropsit! Pentru că, românul are..karmă. Şi, românul  I-a fost ( şi-I este ) credincios lui Dumnezeu, din moşi-strămoşi Şi a trecut prin timp, în timp, cu credincioşie...
 Mă întristează bolnavii, bătrînii, toţi neputincioşii de orice fel, şi...nebunii. Şi, mă întristeză, adesea, gîndul, că, eu însămi sînt, cîte puţin din toate astea. Mi-e ciudă, pentru că, nu pot face mai mult  pentru cei din jur, şi, cel mai ades, nu pot face, mai nimic, pentru mine. Şi..mi-e ciudă că: Nu înţeleg! Sau, mai exact, cum spunea cineva -nu mai ştiu cine-, mi-e ciudă că: ÎNŢELEG CĂ NU-NŢELEG NIMIC! Şi uneori, în nebuloasa asta, mă-ntreb, şi mă mir: de ce  trăiesc?!!...
Şi-atunci, mi-e ciudă, şi mă mustru, pentru că, nu pot transforma IERTAREA, într-un exerciţiu pe termen ..lung! Şi strig...
                                     Doamne, defragmentează-mă...
                                                                             regîndeşte-mă..........
                                                                                                 remodelează-mă!....
 Pînă de curînd avem un reper. Şi-I ziceam lui Dumnezeu, adesea: Doamne, dar, nu sînt şi eu copilul tău, ca şi Becali ( Gigi )? Acum nu mai am repere... Parcă, pînă şi Becali, care părea, pe vecie, a fi copilul favorit, a cam fost lăsat de izbelişte.... Şi nu cred că, din pricină că, Becali ar fi călcat pe bec! Nu. Nicidecum Nici Iov, nu călcase pe bec. Atunci?...
 Dumnezeu ştie!
 Tot ce ştiu eu, şi mai pot înţelege acum, este aceea că: Dumnezeu i-a făcut concesie lui Satan, dîndu-i, acestuia, puteri asupra omului. Şi nu mai prea înţeleg, şi mă-ntreb: între mine şi Dumnezeu există sinergie, sau El, a încheiat un parteneriat cu altcineva...iar eu sint doar o minge de ping-pong!!!
Şi iar îmi zic: mda..înţeleg.. Înţeleg, că nu-nţeleg...NIMIC!!! Şi..
 Cel mai ades, am sentimentul că da, ŞANSA le surîde numai unora... 



                                    

Zgîrcenia ucenicului...coincidenţele

   Aud pe mulţi zicînd: vai, eu sînt ucenica/ul părintelui /cuviosului cutare sau cutare!  Te-aştepţi, aşadar, ca ucenica/ul să fie la nişte măsuri. Şi-i dai un test. Fără ca el să bănuiască. Uneori, chiar fără să-ţi dai seama, tu însăţi/însuţi, că-l supui, pe om, testării. Ce iese? În 100%, încercări, o reală dezamăgire...

  Întrucît nu mai este niciun secret, probabil, că scriu o carte despre un duvovnic iscusit, am să vă spun acum, aici, că, mi-am propus să încerc să iau, un cuvînt despre duhovnicul respectiv, de la 1-2-3 dintre ucenicii săi. Personal, nu mă omor după opiniile altuia, în sensul că, neapărat să le şi iau în seamă, dar voiam să văd, ca idee, dacă oamenii, ucenicii, au aceeaşi disponibilitate pe care o avea, sau o are mentorul lor. Ştiindu-l pe Bătrîn, ca avînd o largheţe sufletească, şi o dăruire maximă, am purces la drum... m-am înarmat, aşadar cu nelipsitul meu reportofon, ultraperformant -ca să nu-mi scape nicio silabă, nicio onomatopee!!! ( pentru ca majoritatea sint extrem de..onomatopeici!!!)-, mi-am luat pe umăr,intr-o geanta, camera de luat vederi şi am purces la colectare de..impresii... 

  Cineva îmi spusese că un părinte, un preot tare-tare de treabă, i-ar fi fost ucenic, multă vreme,  duhovnicului despre care scriu, şi că o să-l găsesc la o anume Biserică, dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului, în ziua z, ora x..., şi-mi dă şi un număr de telefon al preotului respectiv, vorbindu-mi despre acesta (despre ucenicul parintelui meu), la superlativ... 

Am încercat să-l contactez telefonic, dar nu mi-a răspuns. "Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!", mi-am zis.

 Dar, deşi starea fizică a sănătăţii mele, nu-mi permite hălăduială -de', dacă are omu' coloană vertebrală, şi se "incapatineaza" să rămînă în poziţia firească a omului, iar alţii, semenii, iubiţii noştri semeni ( scumpii de ei! ) tot încearcă să-l îngenuncheze!!!- am decis să-l caut pe "ucenic", şi să stau faţă către faţă, cu acesta, drept pentru care, am plecat în căutarea, mult-rîvnitului..trofeu. Un cuvint!... 

Am plecat fără maşină, în ideea că, chiar dacă nu mă voi simţi foarte bine, măcar fac un pic de mişcare, şi, la o adică, o să apelez la un taxi, pentru întoarcerea mea at home...

  N-am fost însă înţeleaptă, deloc... Cu tramvaiele m-am mai descurcat eu, un pic, deşi habar n-aveam să utilizez cartela cumpărată..Piuia de nebună de-a impacientat tot călătoru'...Am roşit pînă-n vîrful urechilor! Pînă la urmă, cartela s-a supus şi mi-a fost "subtilizată", corect, suma necesară, aşa încît aparatul n-a mai guiţat...

 Am orbecăit, vreun ceas, prin cartierul ala, în căutarea Bisericii respective. Am găsit vreo 3, dar nu era niciuna dintre ele cea căutată. Se făcuse destul de tîrziu şi voiam să mă întorc, pentru că şi piciaorele mele, şi stimabila mea coloană vertebrală, dădeau, dimpreună, semne că...au cam obosit..inutil... 

 Mai fac însă paşi pe încă vreo două străzi ce curbau la dreapta, şi ..găsesc, neasteptat, locaţia.

 O descopăr, în mulţimea aşezată în genunchi, şi pe doamna care mi-l recomandase, cu atîta căldură pe preot.

 Am îngenuncheat, scoţînd, la vedere, camera ( de luat vederi )... 

 După rugăciune, femeia m-a descoperit rapid, a venit la mine, bucuroasă că mă vede -nu promisesem 100% că voi ajunge; din pricini obiective- , mă smulge de jos, şi-mi zice că părintele se grăbeşte, şi că iese pe o altă uşă, iar noi va trebui să-i aţinem calea...daca vreau sa schimb cu el doua cuvinte...

 M-am supus, rapid, şi am ieşit înaintea lui, atit de rapid cit imi permitea coloana mea obosita...

 Preotul a ieşit din Altar, pe uşa pe care numai preoţii, şi "oamenii de Altar" intră şi ies. Era însoţit! O...my GOD!!! 

Taman de "un om de-al Patriarhiei"!!! Exact ce-mi lipsea ( cireasa de pe tort!!!) !!! ... Evident că n-aş mai fi făcut niciun pas, numai că femeia-i vorbise despre mine preotului, şi acesta văzîndu-ne, pe amîndouă, a venit înspre noi.

 - Doamne ajută, părinte! Voiam să vorbesc ceva cu dumneavoastră, dar..văd că sînteţi "prins", aşa că..vin altă dat'!, îi zic expeditiv, vrind sa ma retrag.

- Dar, spuneţi despre ce e vorba!, îmi zice preotul, continuîndu-şi mersul, grăbit spre o anexă a Bisericii, alături de "omul negru"...

- Văd că sînteţi "prins"!, ii zic accentuind cu subinteles. Poate voi veni altă dat'! Nu vreau sa ..deranjez!...incerc sa eschivez, deoarece, el nu se oprea din mers, iar "intrusul", insotitorul lui, nu dadea semne ca ar vrea sa se departeze vreun pic, asa cum ar fi fost firesc, daca ar fi avut cel mai elementar bun-simt...

- Spuneţi!, insista preotul, continuîndu-şi mersul grabit, în spatele... "omului negru"( de fapt era unul roşcat; pe care-l ştiam  din vedere, a fi din Deal; dar...ce caută el acolo???; În fine! Nu e treaba mea. Dar, ce "algebra", l-a intersectat, pe neisprăvit, taman acum, aici, cu mine????; Să-mi dea, mie, planul, peste cap?!; ei, las', am eu un plan de rezervă; planul B; oricum, nici nu prea mizam pe planul A -nu stiu-de-ce!-.  Nu mizam deloc!.)... 

- Ştiţi..voiam..să...voiam un cuvînt depre duhovnicul dumneavoastră, despre...îi zic şoptit...apropiindu-ma...

- Aaaaaaaa!!!. Nu! Nu. Încă nu e...nu e vremea... e ..e prea...curînd!, îmi zice, uitîndu-se ciudat la mine, după care..dispare în anexa clădirii...in urma roscatului...

 Mi-am băgat la locul ei camera de luat vederi, şi am plecat în Biserică. Preotul care rămăsese în continuare, în Biserică, parohul, era, şi el, unul dintre zecile, poate sutele de ..ucenici ai Bătrînului meu. Lui insa, nu stiu de ce, nu voiam să-i iau niciun cuvînt despre duhovnicul domniei sale! Voiam doar să-l salut. Oricum, nu cred că şi-ar fi mai amintit de mine. Ne cunoscusem demult, si nu ne mai vazusem tot cam de atita vreme. Prin 2005, pusesem primele 20 de cărămizi, în gropa care era săpată pentru Temelia Bisericii...la care acum este paroh. Apoi nu ne-am mai văzut. ( Nu eram foarte apropiaţi. Eram apropiata unui ucenic (la acea vreme) de-al domniei sale. ) Acum Biserica a crescut mare, şi falnică!!! Eu, însămi, nu mai ştiusem să ajung acolo unde, în urmă cu 8 ani, împreună cu un "neisprăvit" -ucenic, pe atunci, al actualului paroh-  dusesem maşina mea, plină cu primele cărămizi, Piatră de Temelie, cumpărate dintr-o sărăcie lucie, şi dintr-o dragoste mare pentru preotul ( actualul paroh ) căruia i se "subtilizase" fosta parohie.... 

 Am aşteptat, in Biserica, vreo 2 ceasuri, după care, văzînd că se întîrzie, că mai sînt vreo 15 persoane, cu care preotul avea de "stat de vorbă", tîrziu fiind pentru mine, aflîndu-mă într-un cartier pe care nu-l cunoşteam, pe nişte străzi lăturalnice şi întunecoase fiind Biserica -ea, însă, foarte, foarte frumoasă, frumos şi bogat pictată; frumoasă Slujbă; bun slujbaş, părintele paroh-, i-am înmînat părintelui paroh, intr-o pauzica, un bileţel, spunîndu-i: Doamne ajută, părinte!, adăugînt rapid, scurt, şi cine sînt, la care, părintele, s-a uitat luuung, la mine, încercînd, parcă, să mă cerceteze, pe sub ochelarii mei heliomatici ( întotdeauna mi-au fost nesuferiţi ochelarii heliomatici, acum, de nevoie, îi port). O aducere-aminte, i-am citit, eu, în ochii lui albaştri, uşor tulburi...L-am băgat în ceaţă...
  Am plecat, mai apoi, pe străzile întunecate, orbecăind după vreun eventual reper... da'..de unde? Totul mi-era străin...Plus ca era de-acum noapte de-a binelea...
 Nu-mi pare rău că nu am obţinut un cuvînt de la un ucenic pentru duhovnicul său -în fond, nu toţi ucenicii se ridică la nivelul învăţătorului!-. Si, în fond..cine sînt eu? ...
 M-am bucurat, în schimb pentru că l-am revăzut pe părintele paroh, cît şi că am văzut cît de falnică a crescut cărămida pusă de doi neisprăviţi...Suferise mult, părintele, atunci cînd a fost obligat de împrejurări să părăsească vechea locaţie...Am plîns cu toţii, atunci. Am plîns şi eu, cu toate că eu mă intersectasem,  întîmplător -sau nu!- pentru foarte putina vreme, cu părintele, cît şi cu Biserica la care ctitorea...
Şi-acum... Doamne...ce-or căuta "hingherii" pe-acolo? De ce-or da..tîrcoale? Amar mie, să "descopar"...desluşirea...
 PS. Aseară, pentru că venisem cam ruuuptă-frîntă, destul de în noapte, n-am mai "stat la taifas" cu Bătrînul meu. Însă azi, de cum am făcut ochi, m-am dus să-l cercetez. Era radios!!! I-am sărutat miinile cu care mă binecuvîntează şi n-am ezitat să-i zic:
- Zîmbeşti părinte! Eşti bine-dispus! Întotdeauna ai avut largheţe sufletească! Nu ştiu, aşadar, cum de ucenicii dumitale, n-au această disponibilitate...dar, nu-i nimic, părinte! Mergem mai departe! Noi, cu sau fără ei, facem ceea ce avem de făcut! Sărutmîna parinte drag! Şi mă bucur să te văd radios! E semn bun! Asa ca...hai, la treabă!!!...

miercuri, 26 iunie 2013

Paşi..pierduţi...pe treptele timpului...

 Îţi multţumesc, Doamne Iisuse Hristose, că întru această sfîntă zi, cînd în Bisericile Tale, ai fost întîmpinat cu imn de slavă şi cu rugăciuni de cerere, şi ai primit plînsul credincioşilor Tăi, mi-ai îngăduit, şi mie, roabei Tale, să intru într-un Sfînt Lăcaş!

 Nu mai ştiu dacă, eu, Ţi-am adus Slavă. Tot ce-mi mai amintesc, sînt cuvintele acelui părinte, drag mie ( nouă ), precum şi zîmbetul lui...zîmbetul acela ..enigmatic. Mai enigmatic, parcă, decît surîsul Giocondei lui DaVinci... Zîmbet pe care, mai degrabă, l-aş cataloga ca un rîsu'-plînsu'...

 Ce-ar trebui să înţeleg? Ce-ar trebui să fac? Cum ar fi bine să acţionez?... eu nu ştiu. Nu mai ştiu!...de aceea... am cerut sfat...

  Într-atîta zgomot, însă!!!...n-am auzit..n-am înţeles...NIMIC! Am rămas doar cu imaginea acelui surîs..enigmatic...

 Doamne, Tu eşti CERTITUDINE! Cînd te-am chemat, mi-ai răspuns. Ai venit!............................................................................................................................................................

 Personal, n-am mai încercat, pînă acum, terapia durerii prin durere. Aceea de a spune celor din jur, durerea ta. Aceea de a cere sfat. Şi-acum, cu ce m-am ales?

Cu porunci?!...Cu discursuri ..tăcute?! Cu surîsuri..enigmatice, de genul...rîsu-plînsu?! Cu sfindare?!! Poate... cu nepăsare! Ce ştiu eu!... 

Tu, Doamne, ştii, cel mai bine, ce planuri ai cu noi oamenii... ..

Raţional, poate că nu aş fi de acord cu planul Tău, dacă, prin absurd, l-aş cunoaşte. Dar, cu inima, tot ce-mi vei cere să fac, promit că voi încerca să împlinesc! Mă voi strădui!

Dacă voi şi reuşi, numai Tu ştii!

 Fie, Doamne, mila Ta spre noi! Că a Ta este: Puterea, Mărirea şi Slava, în veci! Amin.

Doamne, Tu pe toate le ştii;Tu ştii că: Te iubesc!

Petre Moise - Stihirile vecernie la Adormirea Maicii Domnului

PETRE MOISE - TE RI REM

Petre Moise - Psalmul 135

AXION glas V - PETRE MOISE

marți, 25 iunie 2013

Mulţumire Sfintei Treimi

  Dumnezeule Atotputernice, Tată Ceresc, vin astăzi înaintea Ta, să-Ţi mulţumesc pentru că mă bucur, şi eu, de prezenţa Unicului Tău Fiu în viaţa şi inima mea!

  Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, îţi aduc mulţumire pentru toate binefacerile cu care m-ai binecuvîntat şi cu care ai bucurat inima mea întru această  Sfîntă Zi, precum şi în toate zilele vieţii mele! 

  Duhule Sfinte, Te slăvesc pentru toate darurile pe care le-am primit prin suflarea Ta! 

  Sfîntă Treime: Tătă, Fiule şi Duhule Sfinte, Slavă Ţie!

duminică, 23 iunie 2013

Sf Spiridon şi Maica Domnului ( prin Icoana de la Letca-Nouă )

   Sîmbătă 22 iunie 2013, nişte obligaţii de serviciu îmi impuneau să fac o sumedenie de drumuri cu maşina, atît prin Bucureşti cît şi în afara lui, cam 200 km dus-întors pînă într-un loc şi alţi 60 km dus-întors în alt loc. Aveam de ajuns în două localităţi diferite ca aşezare geografică, la polul opus una faţă de alta. Ca să ajung la ele, tebuia, mai întîi, să traversez Bucureştiul în lung şi-n lat, treabă anevoiaosă, nu atît pentru că Bucureştiul este cel mai infernal oraş European sau pentru cele două oraşe în care eu ar fi trebuit să ajung se aflau la poli diferiţi, ci pentru că starea mea de sănătate se înrăutăţise brusc, cu doar vreo 30 de minute înainte de ora stabilită pentru plecare. Şi cum trebuinţa de a ajunge era necesară, aproape onbligatrie, şi nu  suporta amînare pentru o altă zi, şi cum nu avea cine face teaba-n locul meu, nolens-volens eu eram obligată, cumva, să purced la drum. Dar...mă învăluia..capul şi vedeam ca prin ceaţă!

  Aşa cum am mai spus, de la Paşti -5 mai- n-am mai mers la servici decît de două ori, tangenţial, şi multe lucruri rămăseseră baltă. M-a înlocuit cineva, spre Slava lui Dumnezeu! Însă acest cineva nu putea face totul, deşi este un om priceput cam la toate. Sînt însă cîteva lucrri pe care nu a vrut, şi nu vrea, să le facă, nici în ruptu' capului. Unul dintre aceste lucruri e: şofatul! Am pus, cineva-ul, la volan şi cu forţa şi cu binişorul şi..nimic! Nu-i iese şi..Pace! Şi cum nu mă pot lipsi de prezenţa-i, pentru că aşa cum v-am zis, dat fiind faptul că are pricepere cam la toate, nu pot ..omorî..."entitatea", deşi uneori tare-aş mai strînge-o niţeluş de gît, cu...încetinitorul... Dacă avea voinţă să şi şofeze, ar fi fost omul perfect! Dar, cum atunci cînd se suie în maşină, îi place să doarmă  -şi încă, cu sforăituri!!!, spre furia mea extremă- s-o lăsăm, aşadar, pe "entitate", în legea ei, şi să luăm de la ea ceea ce este bun! Dătă fiind, acum, starea mea de neputinţă fizică, am sudălmit-o iar - Doamne, pentru a cîta oară!- pentru "neputinţa" ei în ale şofatului, am scris un mesaj celor cărora urma să le fac "vizitele", anunţîndu-i că mă simt f f rău, şi că nu pot lua decizia de a pleca la drum, cu maşina...

 La starea de rău pe care o aveam datorată coloanei, se adăugase, acum, şi o stare de rău în cap. Mă învăluia capul, şi-l simţeam năuc. Ochii, nu-mi venea să-i deschid. I-aş fi ţinut tot închişi şi mi-aş fi dorit să mă culc... De vreo 3-4 zile iau nişte pilule pentru refacerea cartilajelor, ceva, un produs pe bază de plante -eu fiind, total împotriva medicinei stiinţifice-, şi tocmai luasem două  pilule, care în loc să mă întărească, m-au ameţit. Cel puţin aşa am crezut, dată fiind starea mea... Venisem la servici tocmai ca să plec, să fac drumurile acestea două, în afara Bucureştiului, pentru că, repet, nu avea cine să le facă. Aş fi dat toţi banii din lume, ca altcineva să plece la acest drum, dar, cum nu avea cine... Aş fi luat un taxi, dar..nu aveam lăscaie...

La un moment dat, mă ridic, din scaunul în care mă afundasem, şi plec la Sf Spiridon, care se afla la două'j'de paşi de biroul meu. Era ceasul 13,00. Aaa, fain! Acum Biserica e cam goală. Afară e cald, aşa că la Biserică ajung doar cei care au STRICTĂ NECESITATE. Din principiu, nu-mi place să mă rog, de faţă cu lume. Îmi place, ca atunci cînd mă rog, să fiu eu cu Sfîntul respectiv, cu Maica Domnului şi cu... Dumnezeu! Drept pentru care atunci cînd merg într-o  Biserică, nu-mi place să fac paradă de prezenţa mea acolo, aşa că încerc să mă "scurg", să dispar, discret, într-un colţişor. Drept aceea, socotind eu în mintea mea, că dacă-i ora 13,oo Biserica trebuie, pe căldura asta, să fie goală, am zbughit-o pe uşă, şi am traversat la Sfîntuţul Spiridon, care, m-a aşteptat, scumpul de el, cu braţele deschise. Şi cu uşile Bisericii tot larg deschise. Urma să fie un Botez. Cazanul  frumos ornamentat cu panglici şi flori albe şi mov, era  aşezat în mijlocul Bisericii, iar înauntru, în Biserică, nu era decît fata de la curăţenie, Gina, trebăluia cu aspiratorul. Stass!!! Sfinte Spiridoane!!!...Binecuvîntat fii! 

...Cîtă largheţe!! Să mă primeşti, pe mine, neisprăvita, aşa cu braţele şi uşile larg deschise?!! Slavă, Ţie, Doamne! Slavă întru Sfinţii Tăi!

  Care va să zică..sîmbătă , ora 13,00. Venisem şi vineri la servici, pentu a doua-a oară, în ultimele 50 de zile, şi nu reuşisem să mă duc la  Sfîntuţul Spiridon, să-i fac o reverenţă. Seara, cînd am plecat de la muncă era mult prea tîrziu s-o mai fac. Aşa că i-am cerut iertare Sfîntului Spiridon, şi mi-am zis în gînd că o să ajung să mă închin, negreşit, sîmbătă. Aşa că iată-mă, înaintea Sfîntului Spiridon... 

  Iam făcut o reverenţă maximă, aplecîndu-mă pînă la pămînt şi mulţumindu-i pentru tot ajutorul pe care, în chip, cu totul minunat -şi tainic- mi-l dăruieşte, după care l-am rugat să-şi încalţe papuceii şi să mă însoţească la drum, să conducă el în locul meu, că sînt varzăăă, stau să crăp! Fix aşa i-am spus, telegrafic, şi am plecat la Birou. Mi-am luat geanta cu acte şi "entitatea" şi am plecat la drum. Mă învăluia capul. Eram ca într-o nebuloasă. "Entitatea" a adormit instant! Asta aşa face. N-ai nici cu cine vorbi la drum, iar de radio n-aveam chef.  Traficul spre Alexandria era extrem de lejer. Sau..aşa mi s-a părut. Nici urmă de poliţist. De regulă sînt plantaţi, unde nici nu gîndeşti, mai ales sîmbăta şi duminica. Ajung în dreptul Benzinăriei, la intersecţia cu drumul spre Ghimpaţi, la vreo 45 km de Bucureşti, şi Gîndul îmi zice că n-ar fi rău să fac dreapta să mă abat, un pic, pe la Letca Nouă. "Cineva" însă, îmi suflă-n ureche, "ispititor" cum că nu am nimic în maşină pentru micii cerşetori, Lăzăruşii Bisericii de la Letca şi că, la ce bun să mai ajung acolo!! Fac repede o evaluare a"bunurilor disponibile". Cumpărasem dimineaţă un pepene, nişte roşii şi nişte nectarine, pentru mine. Bani ca să le dau, la amărîţii ăia de copii  -poate am mai spus, singurii cerşetori, pe care i-am întîlnit care nu cîrtesc atunci cînd le dai pîine, ci o mănîncă precum ar mînca cea mai delicioasă prăjitură!!!- nu aveam. De regulă, cînd îmi fac drum special la Letca Nouă, iau ceva dulciuri, mă agaţ de un sac cu cartofi, pîine, ceva hăinuţe, mă rog, ce pot şi eu! E acolo o familie, extrem de săracă, mulţi copii -cu părinţi "bătuţi de soartă"-, care aşteaptă non-stop, indiferent de ora la care ajungi acolo, ca să-i miluieşti. Aşa că "acel cineva", care mă informa, nu era total în necunoştinţă de cauză...doar că "scopul" lui era..altul decît cel creştinesc!

  Îmi fac evaluarea port-bagajului şi, mulţumită oarecum, cotesc dreapta spre Letca Nouă. Aşa cum mă aşteptam cîţiva copii -o parte dintre ei, de data aceasta- au văzut maşina şi au prins sprint, alergînd spre mine. Am zis să trec, mai întăi, un pic, pe acasă pe la părintele, poate "mă lipesc" de-o binecuvîntare ceva,  drept pentru care am parcat la poarta acestuia. Copiii m-au ajuns din urmă şi cînd am deschis portiera erau ciorchine...

- Ne daţi, doamna, ( aşa pronunţă ei, cu a, nu cu ă ) şi nouă ceva?, întrebară în cor.

- Eu eram capie de cap. Nici nu-i vedeam. Şi nu-mi place să mă asalteze, mai ales că ei ştiu că eu nu mă duc acolo cu mîna goală şi că le dau totdeauna cîte ceva ( Cît de puţin, din puţinul meu ). Dar...Ce să le faci? Sînt vai viaţa lor!!! Nu plecasem special ca să-i întîlnesc pe ei, de data aceasta. Iar ei, sînt nişte copii cărora soarta, "nu le-a zîmbit"..ÎNCĂ! Dar..Mare-I Dumnezeu! Ne rugăm! 

Nu-mi ardea nici să mor!! Drept pentru care, ursuză ( eu mereu mi-s ursuză!; urîcioasă, chiar ), am intrat la părintele în curte, fără să le răspund la copilaşi. Nu-mi plăcea atitudinea mea, dar asta am făcut. Mă revizuiesc eu acum; şi aproape de fiecare dată, după...

În curte, pe un grătar ardeau nişte lemne! O... my God! Foc! Lemne! Foc de lemne!!!... 

  [Vineri, cînd revenisem la muncă după 50 de zile de absenţă, mai exact de la Paşti 2013, a intrat la mine, în Magazin ( un Magazin cu Obiecte religioase) şi a urcat al mine la Birou, un om oarecare, căruia nu-i ştiu nici măcar numele  - l-am văzut, tangenţial, cam de 3 ori, şi am schimbat cu el, cîteva impresii-  şi văzîndu-mi starea jalnică în care mă aflam, îmi zice franc: 

- Să stai la FOC de LEMNE! Să stai cu spatele la Foc de lemne!, că ai să te faci bine.. sciaticul are teamă de ..focul de lemne... zice bărbatul acesta. După care, ca să mă pună la-ncercare, îmi zice: mă duc la Biserica X, că va fi hram, dai şi tu ceva? Dă ceva? Hai să te văd!, îmi zice, în timp ce-şi rotea privirea prin Birou. Şi pune mîna pe un obiect ( de preţ ). 

- Luaţi-l dacă vă place sau dacă dvs. credeţi că va fi de folos!, îi zic senin, fără să stau pe gînduri.

- E prea scump!, îmi zice omul.
- Ia-l dom'le! Şi nu te mai codi atît! Ţi-l dau cu toată largheţea!
- Faci tu asta! Eu doar te-am încercat!..
- Să fii sănătos! Acum ia-l, şi să fie de folos, oricui l-ai dărui!, îi zic omului.
- Mulţumesc! Să vezi ce-o să se bucure părintele Mihail (de la...)!, îmi zice.
- M-aş bucura! Să-i transmiteţi şi Sănătate, din partea mea!, îi zic.
- Îl cunoşti?, mă chestionează omul.
- Da. Am mîncat o dulceaţă grozavă, acum cîţiva ani, în chilia lui, şi am băut o cafea şi mai grozavă, făcută de mîna lui!...

- Hai cu mine, pînă la maşină, îmi mai zice omul.

Avea maşina plină cu flori albe şi daruri multe-multe pentru veo 2-3 Biserici. Îmi arată şi-mi zice unde va merge şi-mi repetă unde va duce şi obiectul  "comfiscat" de pe Biroul meu... Dau să plec, dar el îmi zice:

- Ce vrei să-ţi dau de-aici?

 - Nimic! Doamne, ia-mă! Ce să-mi daţi? Nu vreau nimic!, îi răspund senin.

- Tre' să-ţi dau ceva!, îmi zice şi bîjbîie printre băgăjeturi în căutarea "ceva"-ului. Îmi pune-n braţe o cutie cu "ceva" de mare preţ, ca valoare financiară, cît şi ca valoare nutritivă, pentru organismul meu ruinat, şi pleacă, nu înainte de a-mi mai da cîteva "indicaţii", cît şi indicaţia: "să stau la..focul de lemne, cu spatele, ca să anihilez..SCIATICUL! Că SCIATICUL SE TEME de FOc de LEMNE!!!", sciatic care aproape că m-a terminat fizic dar şi psihic...

 - Dar..de un' să iau eu, "foc de lemne", în Bucureşti. Stau la bloc...aşa că..nema  FOC de LEMNE!, îi zisesem omului.

- Nu ştiu! Aşa a zis părintele X să-ţi transmit! Să stai cu spatele al FOc de Lemne! Descurcă-te!, zise omul şi plecă în treaba lui, fără să-mi mai dea alte lămuriri suplimentare.

Şi acum..iată, aici..taman un..FOC de LEMNE!! Da ce Foc, o splendoare! Ardeau lemnele cu trosnituri, ziua în amiza mare, cu soare torid, care topise asfaltul...]

Foc de lemne!!! Nici n-am mai dat bineţe părintelui, ci am cerut permisiunea doar să mă duc lîngă..foc! Am primit-o, evident, dar, desigur că părintele, care se perpelea de căldură şi încerca să se strecoare sub un pom la umbră, nu cred că înţelegea de ce eu ţin morţiş să mă duc să "mă încălzesc" la Foc, în luna iunie 22, cînd afară crăpau pietrele de la dogoarea soarelui... 

  M-am perpelit bine la foc, apoi m-am dus sub vişin şi am schimbat cîteva cuvinte cu părintele, după care am plecat. La maşină am dat la copii care mă aşteptaseră răbdători, cîte ceva din ce aveam prin portbagaj, oprind o parte şi pentru mine. După care am plecat la Biserică.

  Nu era nimeni. Biserica avea uşile larg deschise!!! Care va să zică, singură aici, eu cu Maica Domnului, cu Icoana aceasta care a făcut multe minuni  -despre care am să scriu cîndva, o broşurică! Maica Domnului a făcut multe minuni cu mulţi, iar cu mine...nu mai zic!! 

  Am intrat şi am îngenuncheat înaintea Icoanei, mulţumind Maicii Domnului pentru un asemenea dar. Am plecat apoi. La maşină se adunaseră alţi copii. Nu mulţi ca de obicei. Atunci, mi-am adus aminte, instant, de ceea ce "pusesem deoparte" în portbagaj, pentru mine. Am împărţit copiilor nectarinele şi roşiile, şi am plecat. 

  Nu ştiu cînd am început să am o stare de bine absolut. Durerea de cap dispăruse, iar trupul nu mă mai durea. Am ajuns la Alexandria, apoi retur, la  Bucureşti ca vîntul şi ca gîndul rulînd între 120-140, fără opriri, fără semafoare, fără şicanări în trafic, fără..picior de poliţist... 

  Ajunsă la Birou, mi-am zis că, dată fiind acum starea mea de bine lăuntric, fizic şi psihic, şi aptă maxim pentru şofat, tre' să ajung, musai, şi şi în celălat punct "de lucru", pentru a-mi îndeplini misiunea, care mi se păruse, practic, imposibilă, dimineaţă. Şi am plecat, iarăşi la drum, totalizînd peste 300 km., într-un alt fel de "timp" decît de obicei! Parcă zburasem!! Am ajuns apoi, acasă, mai vioaie ca niciodată, şi am găsit pînă şi locul meu de parcare -plătit-, neocupat, aşa cum NU se întîmplă 363 de zile dintre cele 365 din an....

  Slavă, Ţie, Doamne! Slavă întru SFINŢII Tăi! Slavă întru Sfînta Fecioară Maria, care în chip nevăzut se vădeşte, mie, prin lucrurile sale! Binecuvîntat fii tu Sfinte Spiridoane, cel ce ai călătorit cu mine, în chip nevăzut, dar în mod, realmente, VĂDIT ! Niciodată nu ai pregetat cînd te-am chemat! Ba mi-ai ajutat mie şi cînd eu nu te-am chemat !

  Mare eşti, Doamne, şi binecuvîntat întru Sfinţii Tăi, întru care, prin darul facerilor de minuni cu care i-ai înzestrat şi pe care ei îl  lucrează în viaţa mea şi întru care îmi dai..nădejde, mie, celei atît de dez(s)nădăjduită, şi de..puţin-credinciosă!

  Îţi mulţumesc, Doamne al meu! Îţi mulţumesc că ai auzit strigarea mea, şi Îţi mulţumesc pentru că: Exişti pentru mine! 

Îţi mulţumesc pentru că mă chemi şi pentru că mă primeşti înaintea TA! Tu Cel Care ştii micimea sufletului meu, şi ştii toate netrebniciile mele şi toate neputinţele mele! Îţi mulţumesc, Doamne, mult-milostive! Îţi mulţumesc, Doamne, Ţie, Celui Ce ierţi, Celui Ce miluieşti, Celui Care..mă BINECUVÎNTEZI cu IUBIREA TA! Amin.