Aduceri-aminte...
1 Ianuarie 2015. Frig. Ger
aş putea zice, avînd în vedere că Noul şi chipeşul An, a debutat, în forţă, cu
-18, -20 grade la Bucureşti! Brrr!!! În casa mea ( din lipsa caloriferelor; pe
care le-am desfiinţat fortuit, căci nefiind ele curăţate de cînd îi blocul ăsta
construit, nu prea mai funcţionau la cote rezonabile, şi găsindu-mă eu mai
isteaţă şi vrînd să le curăţ, le-am...curăţat!!!, aşa încît n-au mai vrut,
blestematele, să se mai înşurubeze, neam, în zimţii piuliţelor, vehi şi ele de
cînd lumea...aşa că, nepregătită fiind eu pentru o aşa „aventură”, m-am lipsit
„bucuroasă” de neisprăvitele calorifere - bune, de altfel, la vremea lor!!!-,
care au îndrăznit să-mi facă, în prag de iarnă, o asemenea supărare!!!; dar ce
supărare mi-au făcut cu administratorul blocului, care nu voia nici în ruptu’
capului să oprească apa şi să golească instalaţiile ca să pot face cum se
cuvine lucrarea, nu mai spun acum! ) tinde să se facă un ger mai ceva decît
afară...
Uitîndu-mă pe geamul de la bucătărie -în timp
ce-mi beam o cafea la gura cuptorului de aragaz, de unde speram să-mi vină şi o
rază de căldură deodată cu mirosul apetisant de sarmale-, văd troienele de
nămeţi de pe terasa Hotelului Bulevard. Deodată m-am dus cu gîndul la troienele
copilăriei mele.
Erau nămeţi cît casele şi, adesea, chiar mai
înalte decît unele case ale satului. Nouă copiilor, nici nu ne păsa. Nu ştiu
cine făcea pîrtiile acelea minunate de pe uliţele satului! Mai ţin minte doar că
în tot satul era, pe undeva pe la SMA ( Secţia de Mecanizare-Agricolă, sau ceva
de gen; nu mai ştiu, acum, cum se intitulau aceste „Instituţii” ale statului,
ale CAP-urilor -Cooperativa Agricolă de Producţie, cooperativă unde toată lumea
muncea şi rodul muncii se împărţea, toamna, fiecăruia după „zilele-muncă”
prestate la „colectiv”, adică la CAP ), un singur tractor cu lamă mare, care
brăzda satul în lung şi-n lat. Dar uneori, cînd vîjgăraia era mare şi ninsoarea
nu mai înceta nici ziua, nici nopatea, zile în şir, nimic nu-i mai venea de hac
zăpezii şi troienele acopereau satul şi nu se mai vedea decît fumul sos pe
coşurile sobelor încălzite la maximum de buştenii tăiaţi mărunt şi pregătiţi
din timp de părinţii noştri grijulii şi gospodari!
Noi copiii stăteam cît era ziulica de mare la
săniuş. Îngheţam bocnă, ne curgeau mucii ca două lumînări de se făceau ţurţuri
pe sub nas, ne îngheţa zăpada peste ghete, aveam sloiuri de gheaţă pîn la
genunchi şi pe...turul pantalonilor -căci mai şi cădeam-, dîrdîiam ca nişte
piftii, dar..nu ne lăsam convinşi de părinţi ori bunici să trecem în casă la
căldurică! Nu ne lăsam convinşi nici măcar de ameninţarea vărguţei, pe care mama,
necăjită că noi, uneori, nici măcar nu o auzeam cînd striga la noi, o învîrtea în aer, strigînd la noi şi ameninţîndu-ne că,
dacă nu trecem în casă, o să ne lase să dormim pe prispă (Care prispă? Că
prispa nu se vai vedea de nămeţi!!!) şi o să „crăpăm” de frig!! Aş!!! Mai
iubitoare decît mama mea, nu ştiu să fi fost o altă mamă din lume!!! Cînd ne
vedea, în sfîrşit, în casă, ne drezbrăca, repejor, pînă la piele şi ne afunda
în apa fierbinte din copaia gata pregătită, şi ne freca cu prosopul pînă ne înroşea
pieile, iar noi urlam ca din gură de şarpe şi vărsam lacrimi şiroaie! Mama,
biata de ea –„condamnată” să ne crească mai mult singură [ căci tata avea
servici bun la oraş, de unde ne aducea cea mai bună pîine neagră ori
intermediară pe care eu am mîncat-o vreodată, precum şi toate cele de trebuinţă
unui trai bun; tata era inspector la Bancă; muncea mult, alergînd prin satele
dimprejur, ca să adune banii de pe la debitori, şi venea acasă seara tîrziu
frînt de alergătura zilei, aşa că..mamei îi revenea în familie şi munca de
bărbat şi cea de femeie, de mamă şi de tată, totodată, şi de educator. Ei îi
datorez „cei 7 ani de-acasă, şi multe DARURI am moştenitde la ea, cum ar fi
agerimea minţii şi cîntărirea anumitor situaţii cît şi cele ce ţin de spirit;
de la tatăl meu am moştenit scrisul frumos, caligrafic -ooo, dar cîte vărguţe a
încasat Antoaneta la palmă pentru asta!!!; tatei îi plăcea să scriu frumos. Era
marea lui dorinţă. El îmi oferea ABSOLUT tot ceea ce-mi era necesar dezvoltării
mele fizice, morale şi..intelectuale (capitol în care este inclus şi SPIRITUL)!!
Mulţumesc tată! Dumnezeu să vă aşeze de-a dreapta Sa, pe amîndoi! Dusu-v-aţi la
Domnul, căci Domnul v-a chemat la El!. Marele meu regret este acela că..nu v-am
arătat, cîtă vreme aţi trăit, cît de mult vă iubesc! Dar, nădăjduiesc în
Domnul, că voi ştiaţi şi ştiţi asta!..Şi vă rog să mă iertaţi pentru toate
„năstruşniciile” pe care eu le-am săvîrşit, ca un copil netrebnic, şi pentru
că, poate -şi nu: poate!, ci sugur- uneori, voi demnii mei părinţi, a trebuit
să vă ruşinaţi înaintea oamenilor, din pricina mea/a noastră! Nimic rău n-am
făcut însă, cu bună ştiinţă! ], era uneori plină de năduf că nu o ascultam. Se
temea să nu ne îmbolnăvim, de-atîta stat în ger, cu ţuţuri pe noi, uneori. Deşi
nu ştiu de unde-i venea mamei temerea aceasta! Noi nu făceam parte dintr-un
neam slăbănăgit karmic. Aveam potenţă spirituală, adunată în noi, neam după
neam, de la multe generaţii! În neamul nostru, şi pe linie maternă şi pe linie
paternă, NU FUSESE NIMENI suferind de vreo..incurabilă boală! Arar mai tuşeam
iarna ori mai trăgeam cîte un strănut zdravăn! Eram oameni SĂNĂTOŞI la mine, trup şi spirit! Sîntem!!!
Dar biata mama se îngrijora de noi. Se gîndea, cum să nu se îmbolnăvească
„mogîldeţele” astea, dacă toată ziulica stau îngheţaţi bocnă, deveniţi, parcă,
nişte oameni de gheaţă?? Dar nouă, nu ne păsa! Ne dădeam cu sania, de la
Primăria din sat, pînă la şoseaua ce trecea pe DN nu-ştiu-care, 2 km, în vale,
chiar pe drumul pe care, posibil era să ne „intersectăm” cu căruţe ori cu vreun
camion de mare tonaj. Ne duceam la vale, zburînd, ca vîntul şi ca vîntul, 2 km,
după care veneam în deal, agale, alunecînd cu sanie cu tot, în toate direcţiile,
ducîndu-ne în patinaj, mult înapoi în vale, după care reluam cazna, cîteva
ceasuri, ca să ajungem iar în deal, al punctul de plecare, al Primărie, de
unde, aşezîndu-ne cîte unul sau cîte doi pe sănii, fiecare după posibiltăţi şi
după „asociaţii”, ne dădeam drumul pe sănii în vale, pe drumul principal.
N-aveam nicio apăsare! Săniile zburau, şi adesea, neiscusiţi fiind plonjam
direct în troienele de pe marginile drumului, ajungînd cu nasul înfipt în
zăpadă. Ne săreau în ajutor copiii mai mari şi o luam iarăşi la vale... Habar
n-aveam noi de..”alte pericole”. Iar boala, boala..nu era pentru noi!!! Ne dădeam
cu sania, cît era „ziulica” de ..lungă, „sărind” peste masa de prînz -culmea,
nu ne era niciodată foame ziua, dar seara, mîncam pe rupte, fiind în stare să
mîncăm şi cărămizi!!!-, din zori şi pînă la lăsatul serii, cînd ştiam că tebuie
să ajungă în sat autobusul de ora 20,00, cu care sosea acasă..tata! După
lăsarea serii, mai exact, în zisa mamei, „după apusul soarelui” cine nu era în
casă, chiar că risca să doarmă pe prispă!!! Mama -cel mai minunat om din lume-
era necruţătoare cu ora asta: „la apusul soarelui!!!” Care dintre noi, cele 4
odrasle, îndrăzneam să încălcăm „consemnul” şi să ieşim din „ascultare”, era
vai ăluia!!! Mama ne tolera multe, dar nu tolera să depăşim: „apusul soarelui”,
aşa că era LITERĂ de LEGE, ca..la APUSUL SOARELUI să fim în bătătură!
Altfel..”gaia” ne mînca! Asta a fost în casa noastră LEGE şi LEGE a rămas pînă
ne-am făcut mari-mari şi am plecat, fiecare, pe la casele noaste!!!
Nici mama, nici tata nu aplica bătaia, ca
măsură de coergiţie. Nu. Arar mai încasam cîte o palmă, iar eu, o singură dată
am luat de la tata o palmă (tata mă iubea infinit ezimal...; căci mă dorise şi
avusese 3 băieţi pînă să mă aibă pe mine...iar apariţia mea în casa lor a fost o
reală bucurie, deşi, bieţii de ei, părinţii mei, nu ştiau ce-i aşteaptă!!, c-am
făcut cît cei 3 băieţi la un loc toţi, şi chiar mai mult decît atît!!!) şi altă
dată o curea peste fund, de-am ţinut minte şi..n-am mai folosit lamele de ras
ale tatei -marca Lonon Bridge!!!; o, Doamne!!, cît mai umbla tata după ele,
pînă le găsea!! Mergea la Bacău, la Focşani, la Vaslui, uneori la Bucureşti, şi
era extrem de fericit că „a făcut rost” de marca London Bridge!!! Venea acasă
şi, scoţînd lamele din geanta sa de Inspector Bancar (din piele!!), ne aduna pe
toţi patru copii în faţa sa şi, fluturînd lamele London Bridge prin faţa
ochilor, DECRETA: „vedeţi că mi-am procurat lame de ras din „cea mai tare”
marcă posibilă de pe Piaţă!, zicea subliniind accentuat cuvîntul: LONDON
BRIDGE. Să nu dea Aghiuţă să vă mai prind că vă ascuţiţi creioanele cu lamele
mele de ras! Că uite cum arată faţa mea? Zici că m-au prins niscai cuţitari şi
mi-au brăzdat faţa cu cuţitul! Gîndiţi-vă că nu sînt un salariat oarecare, ci
sînt şi eu un ..inspector bancar. Stau faţă în faţă cu atîţia oameni pe zi!
Vreţi ca, uitîndu-se la faţa mea tăiată de lamele cu care v-aţi ascuţit voi
creioanele, să fugă toţi şi să rămîn fără servici?... ,încerca tata, „o
negociere”...”puierilă” cu noi, dar în special cu mine, care earm tare la
cerbice, şi care, decum se sfîrşea „şedinţa”, dădeam iama prin..lamele de ras
ale tatei, marca LONDON BRIDGE, dar...aveam „grijă” să-l dau, mai apoi, pe mîna tatei,
pe..fratele meu mai mare, Iulian! (Ierte-mă, Domul! Şi aşeze-l pe fratele meu,
Iulian, de-a dreapta Sa! Căci Domnul, iubindu-l -pt ca era un om tare-tare
bun-, l-a chemat, degrab la El!)
Aveam în casă, în camera în care noi, cei
patru copii -3 băieţi şi o fată; eu, adică; „Smărăndiţa popii!!”- ne făceam
lecţiile (ne făceam lecţiile e un fel de a spune, căci eu, chiar nu-mi aduc
aminte să fi învăţat vreodată; nu mă văd citind ceva în acea...copilărie!!!
Habar n-am dacă mi-am făcut vreodată vreo lecţie!! Doar că, nu ştiu cum se
făcea că eu aveam note de la 8 în sus, şi 8-ul era şi el destul de rar, şi
eram..premiantă!!!, lucru cu care tata, intelectualul şi eruditul familiei cît
şi fiu de bogătani, se mîndrea nevoie-mare, drept pentru care îmi trecea cu
vederea multe, extrem de multe „smărăndisme”...), agăţată în cuier, desupra
hainelor, o nuia. Era, de fapt, un băţ. „Sfîntul
Nicolae”-i zicea mama. Parcă-l văd!
Băţul acela pe care NIMENI nu l-a pus vreodată
în acţiune, trona ameninţător, în cuier deasupra hainelor! Iar noi, fraierii -copii bine
educaţi, cam în stil „spartan” dar, Slavă Domnului!- doar uitîndu-ne la băţul
ălă ori ştiindu-l acolo, ne simţeam supravegheaţi mai ceva decît un Obiectiv
asigurat astăzi de BGS! Băţul ăla, deşi amorf, era...pedagogul nostru. Nu
scoteam un pîs! Şi fie că învăţam sau nu, stăteam cu nasul în caiete ori în
cărţi şi păstram în spaţiul acela o linişte aproape perfectă! Zic aproape
perfectă fiindcă, acolo unde sînt laolată 4 copii, nimic nu poate fi perfect! Io,
„Smărăndiţa Popii”, n-aveam răbdarea să fiu prea mult cu..minte!!! Rupeam foi
din caiet şi făceam cîte unul-două avioane, pe care, atunci cînd era liniştea
mai aşternută şi mai deplină, îl puneam
să decoleze pe „pilot automat” şi, după ce avionul „survola” un timp pe sub
petromaxul din tavan, venea în picaj şi plonja fix pe pagina unuia dintre
fraţii mei, şi agăţînd cu „aripa” stiloul, îi scrijelea fratelui meu pagina
scrisă, compromiţîndu-i străduinţa de a-şi termina temele în timpul acordat de
mama. Atunci începea infernul. Frate-miu ţipa la mine apelîndu-mă cu: ce-ai
făcut ”moacă!!” -cuvînt care era INTERZIS „prin LEGE” în familia noastră!!!- ,
mă alerga pe după imensa masă (aveam o masă mare-mare în mijlocul camerei, la
care eram aşezaţi toţi 4, deodată, pentru a ne face fiecare temele pentru adoua
zi ), în speranţa că mă va prinde şi-mi va trage măcar o scatoalcă pentru ...”merite
deosebite!!”...
Fraţii mei n-aveau chef de carte. Pentru
Iulian şi Georgel, temele pentru acasă erau o reală corvoadă, iar Şcoala? Şcoala
s-o ungă cu untură de porc..s-o mînînce cîinii cu poftă!!! Costică însă era
deştept nativ! El ( Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa!; căci dusu-sa şi
el, de prea..tîmpuriu la Domnul, înaintea părinţilor mei şi după fratele meu
mai mare, Iulian. ) nu învăţa acasă NIMIC. El era , în schimb foarte atent în
clasă şi ştia, de undeva din ...neant, tot ce trebuia ştiut! Îl invidiam pentru
deşteptăciunea lui, comparabilă cu a mea, care, pentru notele mele, trebuia să
depun eforturi şi să mă lipsesc, totodată, de mult din timpul pentru joacă!!! El
îmi făcea mie temele la mate! El îmi rezolva orice problemă la matematică, fie
de algebră, fie de geometrie, în doi timpi şi trei mişcări, doar că eu, o „idioată”
prin definiţie, în ceea ce priveşte matematica, nu ştiam să spun a doua zi la Şcoală, cum de am tema făcută şi
pe ce cale logică am pus pe hîrtie rezolvarea ei!!! Domnul director, care era
un eminent profesor de matematică -a scris
şi cărţi şi Culegeri de Algebră- şi care
mai era şi vecin cu noi, mă scotea în faţa clasei şi mă gratula pentru felul în
care arăta caietul meu, dar cînd era vorba să pun mîna pe cretă ca să fac
demonstraţia rezolvării problemei la tablă...ohavela...Nu-mi ieşea şi pace!
Directorul era foarte surprins că NU MAI ŞTIU să rezolv problema. O dată mi-a
dat un 4. Apoi, seara a venit la noi acasă şi, jenat, i-a zis tatei:
- Dle Spulber, eu nu
înţeleg, oricît m-aş strădui, cum de rezolvă fata dumitale problemele la
matematică acasă şi, apoi, cînd eu o scot la tablă, ea nu mai ştie nimic. Ia poziţia
mutului şi nu mai scoate o vorbă, nici nu poate demonstra rezolvarea
problemelor de matematică.... Drept pentru care, astăzi, zice directorul, i-am
dat nota 4.
Tata a luat foc! N-a zis
nimic, în replică însă. Surprins, s-a ruşinat şi, totodată, a fost mîhnit de
situaţie. Dar... nota 4 îmi scădea nota generală de la sfîrşitul trimestrului /
anului şi, prin urmare...premiul şi un loc bine cotat pe podium, la sfîrşitul
de an, la Serbare!!! Mămulicăăă, ce afront! Ei dar, a avut tata grijă să de-a
pe „Sf Nicolae” jos din cui, şi-a încasat frate-miu „chenzina” şi, apoi, eu
m-am apucat de rezolvat singură problemele de mate! Nu ştiu cum, dar..reuşeam
s-o pun de nota minimă 8! Desigur ca tata nu era mulţumit, dar..eu chiar nu
puteam mai mult! Şi-aşa îmi sforţam la maxim neuronii cu matematica asat,
căreia, sincer, nu-i văd niciun rost, altul decît acela de a învăţa să numeri
şi să socoteşti puţin acolo bănuţii căştigaţi, zilele
săptămînii/lunii/anii/păcatele şi, poate, „regula de 3 simplă!!”, regulă din
care, avînd două CUNOSCUTE (X şi Y), să deţii ŞTIINŢA de a o rezolva şi aduce
în realitate pe ..NECUNOSCUTĂ (Zet)!!! Mama ei de NECUNOSCUTĂ!!! Cîţi nervi
mi-a mai făcut!!! Dar tatii!!!..., care după ce că alerga toată ziua după
debitorii Băncii, pe toţi coclaurii, mai trebuia seara, cînd era rupt-frînt de
oboseală, să se preocupe să-mi verifice temele la mate şi să mă pună să-i
demonstrez cum am făcut de mi-a ieşit!!! Ufff!!! Tată, tot n-ai scos din mine
vreo mare economistă!!! Dar, la ceva tot îmi foloseşte matematica învăţată! Îmi
pot socoti datoriile...Şi multe...zerouri mai au!!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu