Părintele Nicodim Bujor, omul, preotul, învăţătorul

                                  

          Părintele Nicodim Bujor

                                           

         - omul, preotul, învăţătorul -

       “Nu cunosc alt semn al superiorităţii decît bunătarea!”, spunea Beethoven. Cel mai bun, cel mai blind, cel mai iubitor decît toţi pămîntenii pe care eu i-am cunoscut pînă acum, a fost părintele Nicodim Bujor!

   Gingăşia şi blîndeţea lui erau de-o subţirime sufletească ce te pătrundeau la măduva sufletului, care, mai apoi, trezeau în tine sublime trăiri şi infinite bucurii! Îţi auzeai respiraţia în prezenţa lui şi totodată îi simţeai, parcă, sufletul, zvîcnindu-i în palmele cu care, binecuvîntîndu-te, te mîngîia!

Avea sufletul de catifea, din care emana prisos de bunătate, de omenie pe care le revărsa asupra noastră cu o putere harică binefăcătoare! El chiar avea o vorbă, pe care n-o mai reţin exact, dar suna cam aşa: “Aş vrea să am o putere să răspîndesc o epidemie şi să-i îmbolnăvesc pe toţi de sfinţenie!”

 Se zice că “treapta cea mai de sus a omeniei este Sfinţenia!” În acestă treaptă era  situat părintele Nicodim Bujor! Pe trepata de sus! Un sfînt în viaţă! Un Înger în trup! Şi o spun fără teama de a greşi! A căutat şi o abţinut Sfinţena după ani şi ani de disciplinare, de înfrînare, de sîrguinţă pentru fapte bune, lucrînd cele ale lui Hristos cu necondiţionată dragoste de semeni, cu post şi rugăciune neîncetată către Dumnezeu!! Căci ştiut este că: “Fără Mine, nu puteţi face nimic!” EVLOGHITE PATER!

   Părintele Nicodim Bujor era omul, preotul, învăţătorul care dădea totul şi niciodată nu aştepta nimic în schimb! Vorbesc, evident, de cele materiale. L-am văzut pe Părintele jertfindu-se pentru noi, pentru toţi cei care-i treceam pragul. Şi nu o dată!

  Am găsit undeva, de curînd, într-o rugăciune, un verset care, de cum l-am descoperit, mi-a intrat la inimă şi-aş vrea să-l consemnez aici, fiindcă-i profund-mîngîietor. Iată-l: “DOAMNE, DUMNEZEUL NOSTRU, BUCURIA NOASTRĂ, DĂRUIEŞTE-NE  nouă  SĂ NE BUCURĂM DE MILOSTIVIREA TA!” Nu ştiu cine este cel care a avut divina inspiraţie de a pune în fraza aceasta, parcă, toată plinătatea Duhului Sfînt al lui Dumnezeu. Rostind-o, simt binecuvîntarea lui Dumnezeu revărsîndu-se asupră-mi! Ce dar divin! Pot spune că am avut BUCURIA să mă BUCUR  în fapt, în mod real, de versetul de mai sus. Căci DA, am avut BUCURIA de a mă BUCURA de milostivirea lui Dumnezeu, în ziua în care, Părintele, Tatăl Ceresc, m-a pus în prezenţa părintelui Nicodim Bujor! Şi de atunci încoace, în fiecare zi, am BUCURIA de a mă BUCURA de milostivirea dragostei lui! Amin.

 Cred că am avut binecuvîntata bucurie să cunosc un om, un preot, un teolog, un monah în care, cu-adevărat, s-a odihnit Hristos Domnul! Căci am văzut la el, în el, acea NOBLEŢE SUFLETEASCĂ pe care o simţi, o trăieşti în prezenţa cuiva şi care te pătrunde adînc, dar, pe care, nu o poţi explica, nu o poţi descrie în cuvinte!!!...”Sărăcie a limbajului omenesc..”, zicea Julien Green, cînd nu putea exprima în cuvinte trăirile sale… Şi odată pătrunsă în sufletul tău, acea nobleţe a dumnezeirii, nu o mai poţi pierde…ci rămîne în sufletul tău şi dă mărturie, obligîndu-te, totodată, şi pe tine să mărturiseşti că ai cunoscut un SFÎNT…PĂRINTE, îndumnezeit prin HAR!

  Şi, DA!, l-am văzut pe Părintele Nicodim Bujor “făcînd LUCRAREA lui HRISTOS în taină, fără pic de zgomot”! Cu o reală smerenie duhovnicească…niciodată plîngîndu-se de starea lui ( deşi era extrem de bolnav cînd eu l-am întîlnit; era trecut de 90 de ani şi suferea, din cîte ştiu, de cancer osos, de ani mulţi! ), dar totdeauna alinîndu-ne nouă suferinţele, mîngîindu-ne, răbdîndu-ne ( noi ne duceam în turmă, uneori şi cîte 10-12 o dată; intram pe uşă grup ), povăţuindu-ne cu blîndeţe, îmbrăţişîndu-ne cu multă căldură sufleteacă, cu dragoste de tată bun şi iubitor, tolerant, dezlegîndu-ne de păcate fără să-i cerem şi binecuvîntîndu-ne cu largheţe…

   Era extrem de sensibil la problemele noastre. Ne mîngîia şi ne săruta pe frunte ţinîndu-şi mîinile căuş în jurul capului nostru. Ne binecuvînta cu largheţe sufletească şi cu revărsare de har! Te făcea să simţi că trăieşti şi că poţi zbura! Aşa plecam de la sfinţia sa, de la Ploieşti: ZBURÎND! De fiecare dată! Din aprilie 2005…

  Cred, cu tărie, că ŞTIA TOTUL DESPRE NOI, DESPRE FIECARE! Dar niciodată “nu ne-a dat pe faţă” slăbiciunile sau lipsurile! Doar că atunci cînd “vedea” cîte-o “neputinţă” de-a noastră, ne vorbea în parabole şi cu “substrat”, la plural şi, cum noi eram de fiecare dată mai mulţi, nu ne dădeam seama cui anume i se adresa. Doar   sfinţia sa ştia acest lucru, iar noi… aflam…”descopeream”, ceva mai tărziu, cînd ne lumina Dumnezeu cum ştia EL!...Şi “parabolele” Părintelui, “strecurate” cu delicateţe, printre poveţe, mîngîieri şi binecuvîntări, ne erau mai mult decît dacă cineva ne-ar fi “aplicat” 39 de nuiele “corectoare!” Părintele nu jignea pe nimeni niciodată! Şi nu punea pe nimeni în inferioritate! Se purta cu noi, cu fiecare, cu mare delicateţe cum te porţi cu un ou proaspăt cu bănuţ pe care vrei să-l pui sub cloşcă pentru a scoate pui! Şi ne gratula cu largheţe atunci cînd făceam lucruri de ispravă, deşi din astea nu prea aveam noi! Doar “isprăvi” cu nemiluita!!!...

  Părintele Nicodim Bujor era omul, preotul, învăţătorul care corespundea structurii mele.

  L-am perceput ca pe un ÎNGER în TRUP. Şi aşa era! L-am îndrăgit încă din prima clipă şi l-am vizitat cu timp şi fără timp ori de cîte ori “mă tăia capul”. Şi…mă cam tăia!!!

  Părintele nu era deloc protocolar. La  sfinţia sa nu făceai antecameră decît în măsura în care se afla la el altcineva cu care stătea de vorbă sau se spovedea, ori în cazul în care, din varii motive, doamna Mia ( doamna care-l găzduia şi care îl îngrijea cu mult-mult devotament; devotament care pe noi, neisprăviţii, ne cam scotea din sărite!!!; căci de multe ori dumneaei nu ne lăsa să intrăm la dînsul fără “prealabile tocmeli” ) ne “obliga” să aşteptăm. Dar el, personal, nu ne punea NICIODATĂ oprelişti. Şi se bucura de prezenţa noatră arătîndu-ne acest lucru. Aşa mi-am imaginat eu, dintotdeauna, că ar arăta un sfînt, ca părintele Nicodim Bujor! Aşa că, pe dată mi l-am împropriat! Mi-era atît de drag că-mi venea să-l iau acasă! I-am şi spus asta, odată, părintelui Lucian Z, un apropiat al nostru la acea vreme:

  - Ce să mă mai duc eu la Ploieşti? Îl aduc pe părintele la mine!, îi zic într-o zi.

  - Dacă ţi-l lasă dna Mia!, îmi replică, sec, padre Luci…

Şi, pe dată m-a adus cu picoarele pe pămînt….Si-apoi, nu m-am mai gîndit la asta! Şi am continuat să mă duc la Ploieşti, pentru a-l vedea, din cînd în cînd, pe părintele Nicodim Bujor. Nu mă duceam mereu cu “scop precis”. Mă duceam, pur şi simplu, ca să-l văd.

Oricum, nu-ntotdeauna îmi ieşea “pasienţa” după cum bine-ştiţi deja din relatările mele anterioare. Dar, întotdeauna, mă alegeam cu o binevenită, scumpă, Sfîntă, UNICĂ  binecuvîntare!...

  Nimeni n-a plecat vreodată de la Părintele Nicodim Bujor cu “traista” goală! Ci plecam fiecare cu “traista” doldora de “merinde” Căci pentru fiecare dintre noi, cei care-i treceam pragul, dumnealui avea un cuvînt, pentru fiecare avea o vorbă, pentru fiecarea avea o binecuvîntare! Vorbea pentru toţi şi, totodată, pentru fiecare în parte! Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeul meu, care mi-a dăruit bucuria de a mă bucura de binecuvîntările Părintelui Nicodim Bujor şi de dragostea sa! Binecuvîntat fie omul, preotul, învăţătorul, protosinghelul, dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Avva Nicodim Bujor!

      

             “SPOVEDANIA”

   Mi-aduc aminte că o dată am plecat la Ploieşti, la Părintele, cu scop précis. Trebuia să-l iau pe “veşnicul”, nelipsitul “Johan”. Ghidul şi..”Liderul”, cum îi plăcea lui să se creadă!!! Îl sun şi-i zic:

  - Coboară în colţul străzii! Mergem la părintele Nicodim! Vino singur! ....

 Va continua...

(Fragment din Cartea: "Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, Autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un..ilustru necunoscut", de Antoaneat Rădoi -de la Vrancea )