Cuvînt înainte la cartea: „Părintele
Ilie Lăcătuşu, grabnic-ajutătorul”, scrisă de Antoaneta Rădoi
De
totdeauna, în vremurile tulburi, măcinate / zguduite de crize profunde
ecomomice, sociale, morale sau evenimente tragice ( războaie, revoluţii ), omul
a retrăit drama singurătăţii sale pe pămînt mai acut ca în timp de pace. Sufletul
sfîşiat de dureri, uneori insuportabile, caută salvarea, pe care o află, întotdeauna,
în credinţa în Dumnezeu. Cu cît suferinţa este mai devastatoare, cu atît ruga
către Tatăl Ceresc este mai fierbinte, căci toţi ( sau aproape toţi ) avem convingerea
că de acolo ne vine ajutorul.
Este, desigur,
straniu că ÎL căutăm pe Dumnezeu doar cînd ne este greu. Şi atunci ne punem,
firesc, întrebarea: numai astfel ajungem la EL? Fireşte, nu! Dar aşa sîntem
„mici de zile, mari de patimi” şi uităm să-L trăim pe Creatorul nostru ca stare
plenară de bucurie sau fericire, făcîndu-L vinovat de păcatele şi de greşelile
noastre, căci nu avem curajul să le vedem şi să le îndreptăm.
Este
adevărat că Biserica a contribuit la această nefericită atitudine a noastră,
căci ni L-a prezentat pe Bunul, Iubitorul şi Iertătorul nostru Tată drept
necruţător, care nu face altceva decît să consemneze pe răbojul fiecăruia
faptele şi să dicteze consecinţele drept pedeapsă!
Demiurgul
ne-a creat frumoşi la trup şi la minte, ne-a dat rîsul şi lacrima, ne-a dat
sufletul ca scînteie din Sine, dîndu-ne astfel nemurirea prin Înviere!...
Dacă este
unanim acceptată ideea că spiritul nostru este scînteie divină, TREBUIE să fim
convinşi că sîntem nemuritori!
Dumnezeu
este în tot şi în toate cele văzute şi nevăzute, iar noi ne-am izolat,
înălţîndu-L în abisul cerurilor, deşi....în fiecare secundă, la fiecare pas ÎL
întîlnim în Creaţia Sa.
Aceste
convingeri constituie substanţa cărţii Antoanetei Rădoi, care aduce întru
sprijinul afirmaţiilor situaţii/cazuri concrete, elocvente a ajutorului dat de
Dumnezeu copiilor Lui trăitori pe pămînt, prin oameni care s-au ridicat
deasupra contingentului prin viaţa lor exemplară şi trecuţi în rîndul Sfinţilor.
Cartea
este scrisă într-un stil original, amestec de ton grav cu unul colocvial, căci
Antoaneta Rădoi se adresează unui auditoriu, ci nu unui naratar necunoscut.
Antoaneta scrie cu nerv, dar şi nervozitate. Verbul este cînd calin, cînd acid,
cînd mîngîietor, cînd vehement, dovadă că în străfunduri există un tumult, pe
care îl trăieşte muritorul ce tinde să fie demn de Iubirea Tatălui Ceresc.
Există în
carte pagini-confesiune de o sinceritate totală, calea spălării de zgura
greşelilor şi a pregătirii sufletului pentru puritatea necesară iertării şi
iubirii. Este în această mărturisire o luptă cu sine ce a dus în final la
izbînda asupra sieşi, dovedind că SE POATE! Stă în noi puterea de a ne vindeca
de noi, de a amputa răul ce ne depărtează de scînteia divină înălţătoare spre
lumină.
Antoaneta
Rădoi este necruţătoare cu ea, cu sinodalii BOR şi cu alţi „slujitori” din
altar sau din faţa altarului, ci nu ai lui Dumnezeu, caci a înţeles, din
subtila comunicare cu spiritul Părintelui Ilie Lăcătuşu considerat sfînt ( cu
argumente convingătoare ), că Împăratul Ceresc, Mîngîietorul ne aude fiecare
suspin şi nu ne lasă la greu.
Antoaneta Rădoi împărtăşeşte cititorilor trăirile
şi experienţele ei şi ale altora, dorind evident şi sperînd să ajute în felul
acesta pe toţi cei care vor să se mîntuiască.
Preoţii
care slujesc cu sufletul pe Dumnezeu şi oamenii, ştiu/simt şi trăiesc în iubire
de Creator şi Creaţia Lui, ei fiind aleşii care ne aduc mîngîierea, ne dau
puterea, ne îndrumă paşii pe calea cea mai dreaptă către Dumnezeu.
În
ultimele decenii am lecturat zeci de cărţi, dar aceasta este una dintre cele
mai originale şi interesante, căci găseşti în ea sfaturi, îndemnuri şi mai ales
speranţa şi încrederea că, dacă ceilalţi au putut, poţi şi tu, pentru că Tatăl
ne iubeşte pe toţi deopotrivă.
Mulţumesc
Tată din Ceruri, pentru bucuria de a ne învăţa prin Iubirea Ta!
Prof. Floarea Necşoiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu