Paşi..pierduţi...pe treptele timpului...

 Îţi multţumesc, Doamne Iisuse Hristose, că întru această sfîntă zi, cînd în Bisericile Tale, ai fost întîmpinat cu imn de slavă şi cu rugăciuni de cerere, şi ai primit plînsul credincioşilor Tăi, mi-ai îngăduit, şi mie, roabei Tale, să intru într-un Sfînt Lăcaş!

 Nu mai ştiu dacă, eu, Ţi-am adus Slavă. Tot ce-mi mai amintesc, sînt cuvintele acelui părinte, drag mie ( nouă ), precum şi zîmbetul lui...zîmbetul acela ..enigmatic. Mai enigmatic, parcă, decît surîsul Giocondei lui DaVinci... Zîmbet pe care, mai degrabă, l-aş cataloga ca un rîsu'-plînsu'...

 Ce-ar trebui să înţeleg? Ce-ar trebui să fac? Cum ar fi bine să acţionez?... eu nu ştiu. Nu mai ştiu!...de aceea... am cerut sfat...

  Într-atîta zgomot, însă!!!...n-am auzit..n-am înţeles...NIMIC! Am rămas doar cu imaginea acelui surîs..enigmatic...

 Doamne, Tu eşti CERTITUDINE! Cînd te-am chemat, mi-ai răspuns. Ai venit!............................................................................................................................................................

 Personal, n-am mai încercat, pînă acum, terapia durerii prin durere. Aceea de a spune celor din jur, durerea ta. Aceea de a cere sfat. Şi-acum, cu ce m-am ales?

Cu porunci?!...Cu discursuri ..tăcute?! Cu surîsuri..enigmatice, de genul...rîsu-plînsu?! Cu sfindare?!! Poate... cu nepăsare! Ce ştiu eu!... 

Tu, Doamne, ştii, cel mai bine, ce planuri ai cu noi oamenii... ..

Raţional, poate că nu aş fi de acord cu planul Tău, dacă, prin absurd, l-aş cunoaşte. Dar, cu inima, tot ce-mi vei cere să fac, promit că voi încerca să împlinesc! Mă voi strădui!

Dacă voi şi reuşi, numai Tu ştii!

 Fie, Doamne, mila Ta spre noi! Că a Ta este: Puterea, Mărirea şi Slava, în veci! Amin.

Doamne, Tu pe toate le ştii;Tu ştii că: Te iubesc!