De ce, de ne ce, suferim...
Eu, ca orice om -poate-, am mai şi plîns de durere, în faţa suferinţei. Dar, în general, în faţa suferinţei mele: rîd.
Rîsul meu, în faţa suferinţei ( mele ), în faţa durerii ( mele ), deşi pare a avea o singură înfăţişare, exprimă două naturi. Desigur că nu e rîsul meu. Dar...rîd!
Eu, nu rîd de propria-mi suferinţă dintr-o nesimţire, aşa cum aţi fi tentaţi să credeţi. Nu rîd de propria-mi suferinţă, pentru că sînt aşa, mai butuc. Şi nu rîd pentru că aş avea vreo infirmitate lăuntrică pe care n-o pot înlătura altfel. Ci rîd pentru că nu am încotro. Rîd pentru că altfel, m-ar doborî durerea.
Rîd ca să-mi amorţesc trăirile şi ca să-mi mîngîi, pînă la urmă, propriul suflet îndurerat de ceva-ul care mi-a adus suferinţa. Îmi fac autoterapie, prin rîs...
Aşadar, în faţa durerii ce doare, în faţa suferinţei, rîd! Rîd, ca leac împotriva RĂULUI...care nu absentează de la curs...
În fapt, şi de fapt...nu rîd un rîs din acela cu gura pînă la urechi, căci nu ştiu să-l fi rîs vreodată. Ci, mă persiflez. Tot un fel de rîs...
Şi asta-mi ajută să depăşesc momentele de cumpănă! Mult prea multe momente! Mult prea multe momente de cumpănă, pe care le-am primit "în dar", drept " Diplomă de merit" a "trecerii mele" prin existenţă. În existenta mea...uitată ...de lume, într-o LUME parcă uitată de..lume! Şi de Dumnezeu! Ori în care, Dumnezeu s-a întors cu spatele!... Sau e cu faţa, şi chiar priveşte, dar...nu se uită atent! Ori poate, se uită..prea atent!!!...
În faţa suferinţei mele, poate şi pentru că nu-mi înteleg, şi nu înţeleg, SUFERINŢA -poate dintr-o infirmitate lăuntrică!; mai ştii?!-, neputînd-o înlătura ( cel mai ades! ), încerc să mi-o accept...rîzînd!
Atunci cînd nu mai ai încotro, cînd nu mai ai putere nici să plîngi ( că poate-ai plîns destul, şi ţi-au secat lacrimile! ), cînd nu mai ai soluţii în faţa necazurilor şi nu mai ai nici argumente, şi nici arme împotriva celor ce se războiesc cu tine -neîncetat!- cînd nu mai ai cuvinte -sau ţi le reprimi- şi nici putere să mai strigi la Dumnezeu -pentru că ţi se pare că a devenit impasibil!-, atunci, nu-ţi mai ramîne altceva de făcut, decît numai să rîzi! Să rîzi, autopersiflîndu-te! Să rîzi de soartă! Să rîzi de batjocoritorii tăi! Să rîzi, chiar dacă nu e rîsul tău!...
Şi-aşa ...Ei, nu vor şti!...
" Ceilalţi LUPI, m-ar sfîşia daca-ar şti că URLETUL meu nu-i decît un scîncet!", de...durere!!!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu