Spovedania vs Puterea preotului

   Să mă duc, sau să nu mă mai duc...la spovedit?!!!...
Plină, pînă la refuz de zdroabe -ca urmare a păcatelor mele, după cum spun Sfinţii Părinţi!!, de treburile care parcă nu se mai termină, de problemele care, parcă, nu se mai rezolvă, şi nu în ultimul rînd de obida pe care-o am, de vreun an încoace, faţă de Înaltele ( mult prea înalte!!! ) feţe bisericeşti , care profitînd de statutul lor -de înaltul lor statut!! ( şi ăsta mult, mult prea înalt, pentru unii atît de "mici"!! )-, şi de faptul că, avînd "puterea" pe care le-o conferă Statul, şi-au permis în fel şi chip să mă batjocorească, trimiţînd peste mine, în mod repetat Garda Financiară, ca la ultimul infractor, sub pretextul că le încalc, cu "afacerile mele!!!" "ilegale!!", "teritoriile lor" , "legale", ceea ce m-a făcut să mă dez(s)tabilizez nervos -nu că aş fi fost prea...stabilizată!!, zic unii ( eh,vorbeşte lumea!!!)-, financiar  ( plătind amenzi pentru încălcarea!!! "legii 103/92"; neconstituţională altfel, dar de' unde-i "lege", nu-i tocmeală!!!; cu PUTERNICII ZILEI, nu te  pui tu, Antoaneta, un "miel" numa' bun de "junghiat"!!), dar şi mai abitir, afectiv-emoţional, spiritual dacă vreţi -deşi, poate veţi zice: de unde-atăta spirit la asta!!! ( na-aveţi decît! Sînteţi invitaţii mei! Ştiu că aveţi buzunarele pline cu  pietre -unii dintre voi!-...vă aştept! )-, nu mă simţeam prea bine nici fizic -de la stres am "laut" vreo 25 kile!!!, mult, nepermis de mult pentru o coloană cu sechele rămase în urma unei paralizii temporare, care a durat "un secol"!!!-, toate acestea şi multe altele mă ţineau în loc, iar zilele se...scurtaseră.
  Măi să fie!, îmi zic vineri, înainte de Paşti. Ia să dau o fugă, totuşi, la Biserică, să duc şi eu măcar o sticlă cu vin pentru Împărtăşanie, preotului. Să duc Domnului meu Hristos, un mic dar, din darurile Sale, pe care le-a revărsat asupra mea, cu prisosinţă! Măcar o sticlă cu vin!...
 Încalic pe "cai", şi dau fuga vreo mie de metri, mai încolo, la Biserică. Mai mare daraua! Semafoare, aglomeraţie!! Dar..am ajuns.
 Slava, Tie, Doamne!, că m-ai adus şi că mă primeşti, vorbesc ca pentru mine, odată ajunsă în Biserică. Mulţumesc totodată, Patronului Bisericii, Sfîntului care ctitoreşte acolo ( şi care nu m-a lăsat fără răspuns la rugăciunile mele, cînd l-am strigat ) şi trec mai departe, printre cei prezenţi, spre Altar.
 Părintele spovedea...
 Taci că-i bine!, mi-am zis. Şi-am rămas la spovedit...
 Răbdarea nu e o virtute a mea. Nicidecum! Dacă trebuie să aştept sînt terminată!! Ei bine, am aşteptat. M-am băgat într-un colţişor, ca să deranjez cît mai puţin pe cei care erau veniţi înaintea mea, şi am stat, pitit, acolo... cu gîndurile mele. Încercam să-mi trec în revistă "neputinţele".. Să-mi aduc, din străfund de minte, şi de suflet, lucruri uitate. Scormoneam, aşadar, adînc, cînd aud în microfon, răsunînd în toată Biserica:
- Antoanetaaa, unde eşti? Ai plecat?! Vin la "tata"...
Îi spusesem, printre picături, în una dintre micile lui pauze, că vreau şă mă spovedesc, dar că nu am prea mult timp la dispoziţie. Părintele ştiind că nu prea am răbdare,"şi nici timp", a căutat să fie  "atent" la "neputinţele" mele, şi cu dragostea-i caracteristică, nu m-a lăsat să aştept prea mult...
- N-am plecat, părinteee! Sînt aici ( da ce strigi aşa -îmi venea să-i zic- , să audă întreaga obşte că mă spovedesc io!!!)!...Uită-mă-s!...
- Vino-n coace, Antoaneta!, mă cheamă cu largheţe, dezinvolt, părintele. Ea e fata noastră!, continuă părintele. Şi le înşiră celor prezenţi " o listă" de nuş'ce, că n-am auzit. Roşisem toată...Oricum nici cei prezenţi nu cred c-au auzit ceva. Nu pentru nuş'ce "merite" ale mele  veniseră ei acolo. Ci pentru nevoile lor! Veniseră să-şi lase păcatele şi să plece cu "trofeul iertării".  Nu le ardea lor de "meritele " mele. Ei voiau, ca şi mine dealtfel, să-şi termine cît mai repede...treaba!
Ei bine, cîndva, acum vreo 8-9 ani ( Doamne, cînd au trecut!! ), eu, îl duceam la Biserica aceasta pe un părinte care era parţial orb. Avea nişte ochelari din aceia cît fundurile de borcan, uşor coloraţi. Era trecut de 70 de ani. Îndrăgindu-l eu pe "batrîn", am decis "să-l car" , cu maşina, de acasă la Biserică şi retur. Şi "l-am cărat" vreun an, poate mai puţin. Pînă am paralizat ( "Frumoasă aventură"!!! )...
...aşa am intrat eu, vrînd-nevrînd în "istoria" Bisericii respective! Cu "căratul MOŞULUI", cu paralizia... Şi, deşi nu mai merg acum, la Slujbe, la acea Biserică, păstrez legătura cu părintele paroh, şi cu Biserica, după cum dă Domnul...
Şi Domnul a dat!...
-Ia zi, ce-ai mai făcut? Cum stai?, dă să mă întrebe părintele...
Da' n-apucă! Io-ncep să-i turui:
-Păăiii, părinte, să mă ierte Dumnezeu dar ( şi dau să-i  înşir zdroabele mele, multe, nenumărate...c-am mai făcut, că  uite, am mai zis şi eu, că m-am mai supărat, că-s plină de obidă, că...)..Să mă ierte Dumnezeu, părinte, dar...Să mă ierte Dumnezeu, repetam, adăugînd faptele.
-Păi, te iert eu, Antoaneta tata!, îmi zice, senin, părintele. Că eu am puterea de a ierta. Prin darul ce mi s-a dat!, îmi zice scurt şi la obiect, părintele, fără să mă mai lase să "mă agit" , să-i mai enumăr miliardele de "marunţişuri", pe care, le ştia -bietul de el!- ca pe Tatăl Nostru ( că mă cunoaştea "ca pe-un cal breaz!"; biata de mine! ).
Mulţam' fain!, părinte, îmi venea să-i zic, cu inima plină de bucurie. Dar pentru că momentul era prea solemn pentru scurtături, i-am zis:
- Sărutmîna ta, părinte! Asta cu care m-ai binecuvîntat! Întreit să primeşti! Şi la RAI să te-ntîmpine!...
( şi i-am sărutat mîna; ceea ce nu prea e-n firea mea; nu fac asta oriunde şi oricînd!!! )
Apoi, am plecat...uşoară ca un fluture ( după ce m-a ÎMPĂRTĂŞIT! )!...
 În minte-mi rula ca un disc "stricat": "pai te iert eu, Antoaneta, că am puterea de-a ierta. Putere ce mi-a fost data, prin darul preoţiei.
...................................................................................................................................................................Să trăieşti ani mulţi şi fericiţi, părinte drag! Şi să dai bucuria iertării tuturor celor care-ţi calcă pragul!  Să bucuri pe toţi cu bucuria cu care mi-ai bucurat, mie, sufletul, în acea SFÎNTĂ zi de VINERI! In MAREA VINERI! Că nu m-ai "răstignit" pentru păcatele mele, ci..m-ai iertat! ...
Domnul Hristos, cel ce ERA RĂSTIGNIT, dar acum A ÎNVIAT, să te bucure cu dragostea SA, ACUM şi în VECII NESFÎRŞIŢI! Amin.

    Antoaneta, 2013, mai 10 ( Izvorul Tămăduirii )